Cartea acad. Eugen Simion, apărută în preajma centenarului naşterii lui Eugen Ionescu (1909-1994), răspunde, cum mărturiseşte distinsul critic, unei întrebări esenţiale: „Ce datorează Eugèn Ionesco lui Eugen Ionescu?”, altfel spus, cu ce zestre culturală şi intelectuală a plecat autorul Rinocerilor în Franţa.

Sintetic formulat şi demonstrat pe parcursul a peste 400 de pagini răspunsul este limpede formulat:

 „Tânărul Ionescu nu e deloc un caligraf care face doar giumbuşlucuri, cum cred mulţi dintre contemporanii săi, nu-i, oricum, numai eseistul capricios care se întoarce din drumul spre redacţie şi distruge articolul negativ pentru a scrie altul, eminamente encomiastic sau invers, este un intelectual autentic, cu simţ metafizic şi serioasă cultură literară, este un spirit înspăimântat de existenţă, în fine, tânărul de existenţă, în fine, tânărul Ionescu nu se simte bine nicăieri şi…el gândeşte că, de-ar fi francez, ar fi genial”.

Titlurile celor 21 de capitole capitolelor sugerează un adevărat itinerar existenţial şi punctăm dintre ele: „Literatura şi lumina primei zile”, „NU. Un exerciţiu de «ego- critică»”, „Ce-i place, dar mai ales ce nu-i place tânărului Eugen Ionescu”, „Generaţia Tânără”, „Portrete şi autoportrete în oglindă. O conciliere istorică”, „Despre «dezenţializarea literaturii» şi efectele nefaste ale revoluţiilor. Întoarcerea democraţiilor spre religie”, „Autobiografia unui «băiat frământat», cuprins deseori de o «panică înfiorătoare», „Un spirit religios”, „Descoperirea, în fine, a teatrului…”, „Cum vede Eugen Ionescu lumea românească. Exerciţii de psihologie socială şi literară”.

Ultimul capitol creionează răspunsuri la întrebarea: „Ce-a primit şi ce-a dat Eugen Ionescu literaturii române?!” Cert, formaţia sa intelectuală şi artistică este una românească din timpul său şi are ceva dintr-un mod de a fi, a gândi şi exprima. Ce a lăsat: o eseistică excepţională, „care a început să dea roade în spiritul noilor generaţii”, un mod „desolemnizat de a trata literatura şi a creat „prima anti-piesă (în varianta teatrului absurdului) în limba română: „Englezeşte fără profesor”. Împreună marchează „începutul unei mari cariere europene şi a unei şcoli a absurdului”.

La cea de a doua ediţie, îmbogăţită cu aproape o sută de pagini, această carte adaugă la
voluminoasa bibliografie dedicată lui Eugen Ionescu pagini sub multe aspecte inedite despre formarea spirituală marelui dramaturg, scrise cu acribia istoricului literaturii şi cu spiritul de fineţe propriu omului de cultură Eugen Simion.