ANUL EMINESCU

(15 IAN. 2000 - 15 IAN 2001)

Încheiem, azi, printr-o sesiune solemna a Academiei Române "Anul Eminescu". L-am deschis, cu un an de zile în urma, tot aici, cu speranta ca vom reusi sa sensibilizam opinia publica româneasca asupra marelui poet si sa facem în asa fel încât generatiile tinere de cititori sa-l cunoasca mai bine. Se pare ca am reusit într-o oarecare masura. Împreuna cu Ministerul Culturii si cu alte institutii de cultura din Bucuresti, Iasi, Chisinau, Botosani, Cluj am imaginat un scenariu pe care, pot sa confirm, Academia Româna l-a dus la capat. Am tinut, întâi, o adunare solemna la care au participat specialisti din tara si strainatate, împreuna cu înalte personalitati ale vietii noastre intelectuale si publice. Am reusit apoi, sa publicam într-o colectie noua, "Opere fundamentale", întreaga opera a lui Eminescu în cinci volume, inclusiv publicistica politica. Avem asadar, opera integrala într-o editie frumoasa, tip Pléiade, pregatita cu multa dragoste si pricepere de Editura "Univers Enciclopedic" si Monitorul Oficial. Eminescu merita o carte atât de frumoasa si meritau, de asemenea, s-o tina în mâna si s-o citeasca numerosii sai admiratori. Editia actuala reia si completeaza editia începuta în 1933 de admirabilul Perpessicius si continuata dupa 1970, de un grup mai tânar de cercetatori, pâna la actualul îngrijitor al scrierilor eminesciene, profesorul D. Vatamaniuc. Trebuie sa le fim tuturor recunoscatori pentru devotamentul lor... Lor si altora, documentaristi si hermeneuti, care, de la Maiorescu încoace, si-au dedicat stiinta si chiar viata lor operei lui Eminescu.

Am reusit, deasemenea, sa publicam o editie noua (o editie critica) din cel mai imortant studiu ce a fost dedicat, la noi, lui Eminescu si anume: Opera lui M. Eminescu de G. Calinescu. O editie care repara erorile si completeaza omisiunile din varianta anterioara, tiparita în conditiile cenzurii ideologice bine cunoscute. O restituire necesara pe care o datoram Editurii Academiei Române. În fine, cu sprijinul Ministerului Culturii a fost instalat la Biblioteca Academiei Române un aparat de scanare care poate reproduce, cu mare fidelitate si maxima siguranta, manuscrisele lui Eminescu si alte scrieri vechi si pretioase din patrimoniul nostru cultural. Este un eveniment important în viata academica si trebuie sa-l salutam ca atare. Speram ca la sfârsitul anului 2001, când vom încheia (cu ajutorul lui Dumnezeu si al Ministerului Finantelor din România, poate si cu sprijinul Bancii Nationale !) lucrarile de extindere si modernizare a Bibliotecii Academiei Române, aceasta aparatura moderna, performanta, sa poata functiona, cu întreaga sa capacitate si în ritmuri normale, în sprijinul celor interesati. Vom putea atunci, împlini dorinta si profetia lui Noica de a pune la îndemâna cercetatorilor fotocopii dupa manuscrisele lui Eminescu. Sau, într-o formula mai adecvata, un CD-Rom cu toate însemnarile ramase de la marele poet...

Doamnelor si Domnilor,

Academia Româna n-a fost singura institutie de cultura din tara care a participat, în acest an, la programul Eminescu. Cei care vor vorbi azi, aici, vor aduce - nu am nici o îndoiala - dovezile necesare. Anticipându-i, as voi sa citez o singura initiativa care mi se pare exemplara. E vorba de proiectul editurii "Litere" de la Chisinau, sprijinit de câtiva reputati eminescologi de la Bucuresti si din Basarabia: acela de a publica zece volume în care sa fie cuprinse principalele semne ale receptarii lui Eminescu. Proiectul a fost dus la capat, iar priceperea si stradania celor care l-au înfaptuit merita a fi subliniate. Nu este, evident, singurul semn al interesului pe care l-au aratat intelectualii români si straini fata de Eminescu în ultima vreme. As dori sa remarc fervoarea care a însotit si însoteste înca aceste initiative locale, sutele de programe din scoli, teatre, universitati. O însufletire si o fantezie care ne dau curaj. Sentimentul pe care l-am avut, urmarind aceste acte de cultura, este ca românii îl regasesc, într-adevar, pe Eminescu, se întorc la poezia lui si, vorba filozofului, nu se întorc cu mâinile goale. Va amintiti de profetia pe care o facea Maiorescu în 1889: "Pe cât se poate omeneste prevedea, literatura poetica româna va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, si forma limbei nationale, care si-a gasit în poetul Eminescu cea mai frumoasa înfaptuire pâna astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vesmântului cugetarii românesti". Putem spune, acum, ca poezia româneasca din secolul al XX-lea a trait si a evoluat, într-adevar, sub semnul (direct sau indirect) al lui Eminescu si ca, debutând în secolul 21, lumea româneasca este însotita de mitul protector al lui Eminescu. Românii vad în el nu numai un mare poet, dar si - repet - un mit al spiritualitatii si al puterii lor de creatie artistica.

Doamnelor si Domnilor,

Mitul Eminescu, pe care unii continua sa-l ia în raspar si sa-l batjocoreasca într-un mod nedemn pentru un intelectual, n-ar exista si, mai ales n-ar supravietui într-o lume care se schimba atât de repede si de radical, daca n-ar exista în umbra lui o mare poezie. O poezie care are acces la metafizica si, în egala masura, îsi asuma si exprima actele fundamentale ale existentei, de la eros la moartea universului. Este, cum s-a spus de atâtea ori, un romantic târziu, produs al mai multor influente culturale. Ar fi mai corect sa-i spun: un romantic rasaritean, aparut la confluenta mai multor culturi. Reuseste sa împace, într-o sinteza lirica superioara, pe Schopenhauer cu poezia populara româneasca, dorul inefabil cu scârba filosofica de masinaria lumii. Regasim în poemele sale miturile lirice esentiale într-o interpretare (citeste : creatie) vizionara si muzicala în care melancolia (un sentiment specific eminescian) evolueaza, imprevizibil, spre sarcasm si blestem.

Ce-i un mare poet ? Un poet care are o filosofie originala ? Un poet care cunoaste valoarea conceptelor si stie sa le foloseasca în poem ? Poate, dar filosofia nu-i suficienta pentru a asigura eternitatea poeziei. În genere, poetii-filosofi mor mai repede, pentru ca filosofia este latura care îmbatrâneste cea dintâi într-un poem. Ceea ce ramâne din el si, în principiu, nu moare niciodata, este expresia lirica a dramei existentiale, limbajul omenescului si, evident, limbajul ideii despre încurcaturile omenescului în lumea realului.

Marcel Raymond, autorul unei carti splendide (De la Baudelaire la suprarealism), ne atrage atentia ca nu trebuie sa confundam filosofia filosofului cu filosofia poetului care tine, nu de coerenta unui sistem de gândire, ci de metafizica imaginatiei lirice.

Poet, din acest punct de vedere, intelectual, produs al unei vastre culturi, Eminescu împinge imaginatia lui dincolo de idei si dincolo de lucruri, într-o zona în care poemul atinge inefabilele lumii. De aceea poezia lui nu s-a datat si, cum spuneam, se pregateste sa întâmpine sensibilitatea omului din epoca internetului. S-o întâmpine si, speram, sa-l umanizeze pe cititorul sau, amintindu-i ca moare si ca în scurta lui trecere pe pamânt el trebuie sa strabata, demn si gânditor ca trestia pascaliana, paradisul si infernul existentei sale.

Doamnelor si Domnilor,

Încheiem "Anul Eminescu" dar nu ne despartim de Eminescu pentru ca ar însemna sa ne despartim de ceva ce face parte din fiinta noastra cea mai profunda.

Fara el, românii - parafrazez un poet francez - risca sa moara de frig.