În Sala de Consiliu a Academiei Române, a avut loc, în ziua de 4 iunie 2002, dezbaterea stiintifica pe tema Managementul silvic românesc - realitati si perspective, organizat de Comisia de stiinte silvice a Sectiei de Stiinte agricole si silvice a Academiei Române si dedicat împlinirii a o suta de ani de la nasterea silvicultorului  Vasile Sabau (1902-1984).

Prof. Victor Giurgiu, membru corespondent al Academiei Române, presedintele Comisiei, a prezentat, în deschidere, viata si opera distinsului silvicultor Vasile Sabau, personalitate proeminenta a vietii stiintifice românesti a secolului XX, de a carui nume se leaga asezarea pe baze stiintifice a economiei forestiere, cu remarcabile contributii în cunoasterea evolutiei padurilor. Din nefericire, din motive politice, meritele sale de exceptie nu au fost recunoscute asa cum s-ar fi cuvenit, desi doua dintre monografiile sale au fost încununate cu premii ale Academiei Române.  Opera sa Evolutia economiei forestiere în România, ramâne o opera de referinta pentru cei care vor sa cunoasca istoria, legislatia si evolutia administratiei silvice din cele mai vechi timpuri pâna în 1946.

Valorizarea operei lui Vasile Sabau, asa cum au evidentiat lucrarile acestei manifestari stiintifice, este o datorie care onoreaza astazi pe specialisti, recunoscându-i locul în istoria silviculturii românesti si în remodelarea proiectelor prezente si viitoare. Din aceasta perspectiva, l-am rugat pe prof. Victor Giurgiu sa vorbeasca despre trecutul managemetului silvic:

Pâna prin anii ’30 ai secolului trecut, România a avut o silvicultura de împrumut, un management împrumutat din tarile central si vest europene, cu rezultate necorespunzatoare datorate inadecvarii la conditiile naturale, economice si sociale ale tarii noastre. Abia în anul 1933 s-a înfiintat prima institutie de profil, unde au lucrat tineri specialisti formati peste hotare. Dintre ei C. Chirita, C. C. Georgescu, I. Popescu Zeletin, Gr. Eliescu au devenit membri ai Academiei Române. În ceea ce priveste managementul forestier, Vasile Sabau a avut un rol predominant. În scurt timp, România a reusit sa recupereze cumulul de restante si sa se numere printre tarile dezvoltate. De mentionat solutia manageriala adoptata atunci prin care padurile persoanelor juridice erau gestionate prin structuri forestiere ale statului, care au asigurat respectarea regimului silvic si a dreptului de proprietate.

Ce s-a întâmplat apoi?

Cum se stie, în regimul comunist, toate padurile, altele decât cele ale statului, au fost nationalizate iar structurile institutionalizate au fost dezmembrate si înlocuite cu altele, specifice socialismului, straine traditiei românesti, ceea ce a dus la cea mai severa supraexploatare si destructurare ecologica din întreaga istorie. Învatamântul superior silvic a fost bulversat. Doar cercetarea stiintifica a cunoscut o perioada de înflorire, cu rezultate de exceptie obtinute prin colaborarea dintre oamenii de stiinta formati în perioada precomunista si tineri cercetatori entuziasti. Din pacate, aceste rezultate nu au fost aplicate.

Dupa 1990 se poate vorbi de un management silvic performant?

Nici pe departe. Lucrurile s-au deteriorat si mai mult. Padurile au intrat în declin, iar silvicultura în regres. Contrar principiilor unei gestionari durabile a padurilor, s-a trecut la farâmitarea proprietatii forestiere prin legi nerationale de reconstituire a dreptului de proprietate. În cadrul dezbaterii, au fost prezentate solutii pentru aplicarea unui management stiintific în silvicultura, astfel încât, respectând dreptul de proprietate, sa se asigure o gestionare durabila a padurilor, preluând din experienta româneasca în domeniu, ca si din aceea actuala din tarile Uniunii Europene.

Concret, care sunt câteva dintre aceste solutii.

În principal, aceste solutii privesc aplicarea unor metode moderne de management stiintific. În baza unei noi legi silvice sa se treaca la constituirea de mari “exploatatii forestiere”, prin comasarea proprietatilor mici, asa cum se petrec lucrurile în tarile cu o silvicultura avansata. Altfel, exista riscul ca România sa se transforme într-un cimitir al padurilor.            Administrarea padurilor persoanelor juridice(comunale, composareale,  ale bisericii, ale obstilor) sa fie facuta de  structurile silvice ale statului, cu respectarea dreptului de proprietate, asa cum a fost înainte de cel de al doilea razboi mondial. Însasi Academiei Române nu i s-au restituit proprietatile forestiere. Totodata, este nevoie de o reforma a structurilor institutionale din silvicultura, îmbinând elemente ale traditiei cu adaptarea unor solutii de succes din tarile Uniunii Europene. Mai trebuie adaugat si schimbarea mentalitatilor în sfera factorilor de decizie, în sensul considerarii silviculturii ca o prioritate nationala. Din pacate, la nivelul ministerului de resort, silvicultura este marginalizata.

Sunt motive de optimism?