Nichita Stănescu - 70 

Cum se naşte o legendă…

…din multe, foarte multe întâmplări de viaţă obişnuite ce capătă valoarea întemeietoare a unui destin exemplar, graţie vocaţiei creatoare cu pecetea de neşters a dăinuirii, cu vămile ei prin care nu se poate trece oricum sau oricând, ci în câte o oră astrală pentru un popor. Pentru noi, în ziua de 31 martie 1933 a fost un astfel de ceas astral, când a văzut lumina zilei poetul Nichita Stănescu. Ar fi avut 70 de ani şi dacă nu ar fi plecat, pripit cumva, pentru a intra în legendă am fi fost împreună părtaşi la o mare sărbătoare a poeziei.

În ziua de 31 martie, în aula Academiei Române, în absenţa  înmiresmată de fiorul prezentului continuu, acest prinţ al poeziei româneşti, care este Nichita Stănescu ,a fost omagiat cum se cuvine, pe măsura marelui său talent şi a generozităţii albastre a sufletului său. 

În cuvântul de deschidere, acad. Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, a definit opera lui Nichita Stănescu ca pe  “a unui poet liber care a trăit într-un regim totalitar. Liber, în primul rând cu poezia lui şi faţă de poezia lui; liber şi altminteri ca individ în raport cu constrângerile societăţii. O societate foarte austeră, ca să nu zic represivă. Nichita Stănescu a reuşit nu să o păcălească, dar să-şi impună încet, cu inteligenţă şi farmecul personalităţii sale, să-şi impună modul lui de a fi, care era acela al unui risipitor. Am spus odată, Nichita Stănescu a fost o beizadea într-o epocă proletară.” A reuşit să fie un mare poet într-un timp vrăjmaş. Într-o subtilă analiză a poeziei nichitiene, acad. Eugen Simion a subliniat existenţa a patru etape într-un proces de renaştere a poeziei, începând cu lirica erotică, până la 11 Elegii, continuând cu una reflexivă, conceptualizantă, când a intrat “primejdios în inima metafizică a poeziei”, cu o alta în stil clasic, într-o despărţire de modernitate şi sfârşind simfonic cu aceea de “o mai accentuată destrămare a stilurilor”…ca în Epica Magna. De aici o mereu proaspătă nevoie de a reciti poezia acestui  “mare liric european aproape necunoscut.”

Domnul Ion Iliescu, preşedintele României, a început cu evocarea unei întâlniri cu cel de la care am învăţat Măreţia frigului, pentru a-l asocia  cu “ideea de tânăr”, de o rară generozitate, făuritor al unui univers imaginar, în care, cum scria, cuvântul este “partea cea mai rezistentă a biologicului.” A fost un deschizător de drumuri, “iar opera sa -robustă, fecundă, impunătoare - , demonstrează cât se poate de strălucit virtuţile creatoare ale naţiunii noastre, capacitatea de a oferi lumii demersuri viabile, de mare forţă expresivă.” Este  un alt argument “care legitimează aspiraţiile şi mândria că putem îmbogăţi, cu valorile noastre, zestrea de valori a Europei Unite, pe al cărei cer literar, printre atâtea şi atâtea stele de primă mărime, străluceşte şi una numită Nichita Stănescu. Să fim în măsură să-l privim mereu cu bună credinţă şi bucurie.”

Într-un alt registru ideatic şi ton discursiv, nichitizând în felul său, scriitorul D.R. Popescu, membru corespondent al Academiei Române, şi-a intitulat cuvântul “Soldatul, moartea şi broaştele” (broaştele de la cunoscuta comedie a lui Aristofan). E vorba de poezia “Tocirea”, cu acel soldat anonim care “mărşăluia, mărşăluia, mărşăluia…” într-un spaţiu uitat de timp, fără odihnă, fiindcă “tocirea definitivă a piciorului său nu s-a desăvârşit.” Poetul se aseamănă soldatului, dar el nu ucide, “el mărşăluieşte prin istorie, el învaţă să moară, el poate urla că i-a murit prietenul cu care vânase lei. El însă nu face parte din corul broaştelor, cele care la toate cele orăcăie din toţi bojocii.” Ele mai “orăcăie şi azi, considerându-se singurele făpturi capabile să salveze lumea prin cântecele lor inconfundabile.” Interesant, dar, în cazul său, nu se ştie cine a fost primul detractor…şi poate e mai bine aşa cum a rămas în uitarea căreia nu merită să-i dea un nume de ruşine. A trecut spre valoarea europeană datorită poeţilor sârbi…Ce s-a mai întâmplat cu acel soldat? Poate, poate şi mulţi alţi de “poate” au fost răsfiraţi în trecerea vremii. El mărşăluieşte încă, “mărşăluieşte orb prin secoli, intrând în pământ ca să devină iarbă spre bucuria cailor.”

Pentru prof. Nicolae Manolescu, membru corespondent al Academiei Române, Nichita Stănescu a fost “ un om cu adevărat extraordinar şi contradictoriu…un om şi un poet care nu a fost cu adevărat contestat vreodată…este aproape unanim acceptat.” În continuare criticul a încercat să explice această acceptare. Mai întâi, era o stare de spirit ce plutea în aerul vremii şi, într-un fel, “legenda a premers poetului.” El venea cu un antidogmatism propriu, încât părea “un poet ce putea face absolut ce voia cu limba română …A atacat nucleele cele mai dure ale  limbii române…încât se poate spune că limba poeziei lui Nichita Stănescu este chiar limba lui Nichita Stănescu. Genialitatea acestei limbi îi face pe poeţi să vorbească în chiar limba lui.” Dificultatea poeziei sale este percepută îndeosebi de critici, în timp ce pentru cei mai mulţi cititori rămâne “un poet sublim, de o mare claritate…citat şi citit.”

Cu acad. Fănuş Neagu,  am reintrat în universul lui Nichita Stănescu, pe undeva prin ludic, prin jocul cu “vărsătorul de aur, care avea darul să viseze albastru şi să transmită visul întreg.” O fermecătoare depănare de amintiri dragi scriitorului, devenite la fel şi celor care l-au ascultat cu inima…Dintre ele, pe aceea despre cei doi miei albi şi doi iezi… şi s-a făcut aşa că Nichita  a vrut să-l vadă pe cel negru, pe care “l-a sărutat pe bot şi pe cercei…şi iedul cel negru nu l-a uitat. Într-un decembrie, când se îndeasă iarna în suflete, l-a chemat în pajiştea unui destin sumbru. Sunt convins că acum, când se arată primăvara stau amândoi lângă o salcie de demult, vărsătorul de aur şi iedul cel negru şi aruncă amândoi în lume umbră de aprilie, spuză de flori, dor de câmpie, de Dunăre şi de munte.”

Venit din Serbia, poetul Adam Puslojić, - traducătorul poeziilor lui Nichita Stănescu şi al altor poeţi români - a amintit, întâi, de acel “râsu-plânsu”, apoi de “autoportretele” scrise la Belgrad, din care cuvintele “eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbeşte”, care este şi epitaf…Şi încă: “Eu m-am născut după ce am murit. După ce am murit, m-a înfiat cuvântul. Eu. Care Eu?”…Apoi un altul, “Fiind şi strigând”,  scris la Belgrad la  5 aprilie 1976…”Doamne, apără poporul român./ Ai grijă de el/ şi apără-l./ El este al Tău,/ cu blândeţea lui de miel /şi cu răbdarea lui de taur /şi cu omenia lui /de floare de zăpadă./ Ce se vede pe geam, Doamne/ pe fereastră şi pe libertate!/ Doamne,/ poporul meu nu se spală de mine!/  Eu nu mă spăl de poporul meu!/ Dacă îmi vine alt miros/ decât mirosul lui,/ mă spăl pe mâini,/ numai de propriile mele mâini / şi mă las legat/ de boarea de zăpadă/ a poporului meu./ Mărul se poate spăla/ numai de măr,/ De poporul mărului, nu! De pom nu!/ Apără Doamne poporul român/ şi nu te spăla de el!/ Pe maică-mea/ care m-a născut pe mine/ am dăruit-o poporului român./ Dăruieşte-ţi Doamne/ pe maică-Ta care Te-a născut/  poporului român/ Halleluyah”. Poetul sârb a dăruit domnilor Ion Iliescu şi Eugen Simion câte un portret al “domnitorului poeziei româneşti”, pictat de Molčilo Golubović Kani. Şi un alt poem inedit al lui Nichita şi apoi altul al poetului sârb, intitulat ”Un edict nou: Fraţilor mei români”: Eu sunt soldatul poeziei româneşti./ Dar Tu Doamne, oare eşti?/ Sunt  trist Părinte, ca Nichita cel luminos./ Şi acum plâng./ Nu plâng dureros./ Stau  aici şi privesc spre Blaga./ Spaţiul meu mioritic a ajuns la Haga,/ unde acum cu anii m-ai dat bătrâne,/ ca pe Iason cel ce fură aur, lâne,/ neştiind că mor vreodată prin Tine./ Ca regele meu Marco, la Rovine./ Nu ucis de un frate,/ de Mircea cel Mare,/ ci de Crucea de lumină, grea şi tare./ Hai să cântăm hora sfântă românească./ Noi doi, Doamne,/ din gura mea să nască…”La mulţi ani Bătrâne! Serbia te iubeşte.” Să mai adăugăm că acest membru de onoare al Academiei Române vine, într-un ritual al candorii, în fiecare an, de 31 martie în România.

Într-un fel de replică bine-voitoare, scriitorul Mihai Cimpoi, membru de onoare al Academiei Române, a mărturisit că Nichita Stănescu “un lirosof, un hermetizant chiar la modul cabalistic”…” se bucură de aceeaşi dragoste şi de acelaşi cult şi în Basarabia. Nichita Stănescu radicalizează discursul poetic, vine din Hegel, fiindcă reprezintă o fenomenologie a spiritului…că si Hegel vorbeşte că momentele conştiinţei se agită, se devoră reciproc şi această devorare e şi în poezia nichitiană.” În viziunea sa,  Nichita a visat  la o existenţă pură, “surprinsă într-un cântec pur… urmărind legile suverane ale rostirii poetice.” Ca şi Marin Sorescu, Nichita Stănescu a “spart bariera de la Prut, a trezit şi a stimulat conştiinţa de sine a literaturii române din Basarabia şi a contribuit substanţial la restabilirea unităţii spaţiului cultural românesc.” A făcut-o şi în 1976, când a rostit memorabilele cuvinte “am venit de acasă, acasă.”, apoi a prefaţat volume de versuri ale poeţilor basarabeni şi gândea la o antologie a poeţilor de peste Prut,  gând ce n-avea cum se împlini. A amintit apoi de cunoscutele cuvinte “limba română este patria mea” şi tinerii din Chişinău, când au ieşit în piaţa Marii Adunări Naţionale, au făcut-o sub imperativul acestui adevăr şi au fost auziţi de Consiliul Europei şi de opinia publică internaţională. “Iată de ce Nichita Stănescu este citit, studiat şi venerat în Basarabia.”  Cu prilejul manifestărilor dedicate lui Nichita Stănescu a fost publicat volumul  De acasă, acasă, pagini basarabene despre Nichita Stănescu.

Poetul Vasile Tărâţeanu, venit de la Cernăuţi, a adus omagiul său la această sărbătoare a spiritualităţii româneşti şi a celor care nu cu voia lor trăiesc în afara României, care se mândresc că sunt  “cetăţenii încă nesfârtecatei patrii care este limba română”. A continuat cu emoţie că “pentru noi nu există o altă datorie mai înaltă decât a iubi şi a clădi, vorba lui Nichita Stănescu această patrie miraculoasă cu propria noastră viaţă….Noi gândim în limba română şi încă vorbim limba română. Şi s-a înălţat ruga: Auzi-ne Doamne şi ajută-ne să vorbim şi de acum în această limbă, pentru că noi visăm în această limbă şi tot în ea suferim. Sperăm ca suferinţa noastră să fie mai scurtă…Ajută-ne Doamne să respirăm şi noi în dulcele stil clasic al clarului de inimă şi să navigăm spre necuvintele-cuvinte ale limbii române…până vom ajunge şi noi ca nişte oase plângând, ca nişte fragmente visând mereu întregul… Aceasta e lecţia pe care ne-a dat-o Nichita Stănescu…Căci avem şi noi dreptul la timp,  la un timp care trebuie să fie şi al nostru.”

Şi dacă ar fi să mai spunem ceva despre timpul  întâlniri cu Nichita Stănescu, l-am aşeza sub semnul-nod al verbului “a dărui” spre împreuna dobândire a sublimului de unde, cu siguranţă, a venit şi a plecat, după ce a lăsat Ordinea cuvintelor. În această ordine a cuvintelor răzvrătite, am înţeles că generozitatea este condiţia sine qua non a libertăţii,  stare de graţie ce, uneori, ne  poartă deasupra vremilor, sub care stăm de la începutul lumii.