25 de ani de pontificat al Sanctitatii Sale Papa Ioan Paul al II-lea  
Un pelerin al iubirii si pacii

Apostolul Ioan, în Evanghelia sa, scrie cum, dupa ce a spus ucenicilor  toate cele ce aveau sa I se întâmple, Iisus Hristos i-a îndemnat: În lume necazuri veti avea; dar îndrazniti Eu am biruit lumea. Urmeaza Rugaciunea, de o necuprinsa profunzime si frumusete,  pe care Mântuitorul a facut-o pentru Sine, pentru apostoli si pentru toti credinciosii, cerând Sfinteste-i pe ei întru adevarul Tau; cuvântul Tau este adevarul.

În acest spirit al Iubirii divine, ziditoare si a-tot-biruitoare s-a desfasurat, în aula Academiei Române,  sesiunea omagiala consacrata împlinirii a 25 de pontificat a Sanctitatii Sale Ioan Paul al II-lea.

Evocând personalitatea Suveranului Pontif, acad. Eugen Simion, presedintele Academiei Române, l-a caracterizat ca pe promotorul unui nou umanism non-utopic, “puternic ancorat în realitate si experienta”, în care  armonizarea dimensiunii religioase si existentiale a înlesnit deschiderea Bisericii spre lume.

Daca existentialistii afirmau ca retragerea lui Dumnezeu din lume a facut omul liber, prin viata si activitatea Sanctitatii Sale, s-a dovedit ca omul “fara dimensiunea sacrului nu este nici liber nici fericit, ci un fragment neputincios la marginea neantului”. Amintind de întâlnirea cu Suveranul Pontif, care a acceptat sa fie membru de onoare al Academiei Române, acad. Eugen Simion a marturisit ca a “observat un lider spiritual, care prin inteligenta si bunatatea lui a modificat ceva în lumea noastra,…un om pe care îl crezi si îl urmezi pentru ca se conduce dupa ideea ca drepturile umane constituie piatra de temelie a oricarei civilizatii”. Este convingerea pe care a adus-o din tara sa natala, Polonia, “din confruntarile cu sistemul sovietic si cu totalitarismul comunist”. Si daca trebuie sa-i fim recunoscatori este fiindca a dat lumii crestine si necrestine o noua sansa.  

P.F. Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, membru de onoare al Academiei Române, numindu-l “pelerin al iubirii si pacii” a amintit de vizita pe care papa Ioan Paul al II-lea a facut-o în tara noastra, pe care a numit-o “gradina a maicii Domnului”. A slujit Biserica lui Hristos cu “simtamântul de a comunica oamenilor cuvântul Nu va temeti! Vorbind despre noi, Sanctitatea Sa a recunoscut ca, pe aceste meleaguri, crestinismul a fost propavaduit de Sf. Ap. Andrei, întâiul chemat, dupa cum s-a aratat un bun cunoscator al istoriei si culturii noastre, încurajându-ne ca pe niste urmasi de sfinti, martiri si eroi, aparatori ai crestinismului. 

De aceea, “cei 25 de ani de pontificat apar ca o deschidere a unei noi ere de curaj si entuziasm legate de speranta începutului unitatii crestine si se cuvine noua, slujitorilor Bisericii sa însotim dialogul cu iubire, sinceritate si buna credinta spre a-l face rodnic în viata credinciosilor”. P.F. Teoctist  a încheiat cu rugaciunea catre Bunul Dumnezeu de a darui Sanctitatii Sale “multi si bine cuvântati ani spre pacea, bunastarea si înmultirea binelui si a sfinteniei în lume”.

Din perspectiva relatiilor dintre filosofie si teologie, acad. Gheorghe Vladutescu, vicepresedinte al Academiei Române, a subliniat ca enciclica “Fides et retio” a papei Ioan Paul al II-lea din 1998 poate fi socotita ca “Aeterni Patris” a sfârsitului de veac XX si, prin deschiderile sale  a începutului mileniului III. De altfel, de-a lungul celor 25 de ani de pontificat, Suveranul Pontif a încetatenit conceptul ca filosofia si teologia crestina nu sunt opuse  ci împreuna-lucratoare pentru restaurarea autenticei demnitati a omului, eliberat de spectrul fricii prin cultivarea iubirii.  Abordând conceptia antropologica a lui Karol Wojtyla, dr. Violeta Barbu a accentuat conceptul de responsabilitate asa cum este dezvoltat în lucrarile “Persoana si fapta” si “Iubire si responsabilitate” cu introducerea participarii, în virtutea caruia “omul îsi poate gasi împlinirea individuala printr-o cooperare cu ceilalti; mai mult, ca persoana nu-si desavârseste valoarea în sensul  cel mai strict decât actionând împreuna si pentru ceilalti.  

Dintr-o alta perspectiva, acad. Virgil Cândea considera ca prin “autoritatea cuvântului si a chemarii sale, gânditorul si pastorul sufletesc s-a daruit operei de risipire a confuziei intelectuale de azi. Magistru al adevarului si imperativelor salutare pentru timpul nostru, Papa Ioan Paul al II-lea vorbeste despre demnitatea de sorginte sacra a persoanei, proclama drepturile popoarelor si minoritatilor la apararea identitatii, culturii si traditiei proprii, condamna cultura mortii caracteristica secolului XX si dreptul statelor dezvoltate la indiferenta. Ramân deplin actuale cele trei imperative pentru o Europa unita, ca si pentru întreaga planeta sub întreitul semn al reconcilierii omului cu creatia, cu semeni si cu sine însusi. Sanctitatea Sa este si un prieten al românilor, marturisind, acum un an, Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, P.F. Teoctist ca “România… este în inima Episcopului Romei, care se roaga în fiecare zi pentru iubitul popor român”. Acad. Camil Muresanu a insistat asupra conceptiei  social-politice a Papei Ioan Paul al II-lea despre lumea contemporana spre care priveste cu luciditatea analistului abordând problema inegalitatilor de toate felurile si îndemnând la parasirea mentalitatii care considera saracii ca “o povara, ca pe niste nepoftiti suparatori, pretendenti la a consuma ceea ce au produs altii” si pledând pentru valorile unei solidaritati umane reale, într-o “teologie a drepturilor omului”. Cum este si firesc, într-o asemenea deschidere spirituala este cuprinsa si problema pacii, valoare “fara frontiere”, ce nu poate fi divizata , caci “nu poate exista decât o singura pace, fondata pe justitie sociala, pe respectul demnitatii si al drepturilor umane”. O sinteza a mesajelor transmise de Suveranul pontif releva ca nelinistile umanitatii contemporane se datoreaza faptului ca “înca din timpul Genezei omul a fost tentat mereu, sub diferite motive, a-l respinge pe Dumnezeu. Aceasta vesnica problema apare astazi ca tentatie a omului de a-L respinge pe Dumnezeu în numele propriei sale umanitati”. E ca o chemare la trezirea constiintei pe care Sanctitatea sa o repeta în atâtea si atâtea chipuri, cu numeroase argumente inspirate, ceea ce face sa fie numit “questo Gigante del nostro tempo”.

Si a fost ca acest luminat Pontif sa vina din Est, unde a existat o îndelunga traire a fricii, printr-o convertire în speranta odata cu îndemnul lui Hristos ce a inaugurat programul sau apostolic: “Nu va fie frica” deschideti portile lui Hristos. Numai Hristos stie ce este în inima omului”. Pornind de la aceste cuvinte, acad. Augustin Buzura a marturisit ca “Nu am nici o îndoiala ca a fost vointa Divinitatii ca pe scaunul Sf. Petru sa urce cardinalul Karol Wojtyla, filosoful, eticianul, poetul si dramaturgul de mare adâncime si cuprindere, intelectualul de mare curaj care si-a început pontificatul prin a se opune degradarii valorilor, haosului, minciunii si dezordinii, saraciei si arogantei celor puternici…Daca secolul acesta va fi religios, pentru a relua un gând mereu reluat al lui Malraux, meritul papei Ioan paul al II-lea este urias fiindca în ciuda numeroaselor dificultati, a vârstei, a sanatatii precare si a atâtor piedici stiute si banuite, a continuat, cu îndârjirea apostolilor, sa raspândeasca adevarul, credinta si speranta. A-L exclude pe Hristos din istoria umanitatii este un act împotriva umanitatii, a spus mereu Sfântul parinte si, cred, ca misiunea de a explica lumii complexitatea acestui adevar, de a învata omenirea sa-L primeasca pe Hristos sa aseze iubirea si iertarea pe locurile ce li se cuvin, nu se poate încheia înca, mai ales ca oamenii neobisnuiti nu pot fi judecati cu unitatile obisnuite de masura. În acest context, au fost reliefate virtutile “dialogului între culturi pentru o civilizatie a pacii”, împotriva urii, intolerantei, violentei si fricii”.  În acelasi spirit al Iubirii,  prof. Al. Zub, membru corespondent al Academiei Române, a înfatisat o imagine a omului contemporan asupra careia a staruit  Sanctitatea sa, omul care s-a departat de Dumnezeu pâna la refuzul “oricarei dependente de absolut, ajuns a se crede artizan al propriei sale fiinte, demiurg al propriei sale istorii si apeleaza la stiinta pentru a-si întari sentimentul de putere…si ajungând a se considera mai valoros mai mult prin ce are decât prin ce este”. Înaltul Pontif a mutat accentul pe existenta, propunând un examen de constiinta, care “merita o deplina luare aminte si invita la aprofundarea gândirii autocrtice, într-o adevarata ecologie a spiritului care sa ne asigure igiena si sanatatea morala, care nu e posibila decât cu pretul reevalurai drastice a situatiei noastre în lume”.  

Evocând vizita Sanctitatii sale la Bucuresti, IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucuresti, membru de onoare al Academiei Românei, a  amintit de îndemnul  la unitate si definitia României ca “punte  între Orient si Occident”. În 1999, Sanctitatea sa a afirmat: “Natiunea româna, care s-a nascut odata cu evanghelizarea - primind samânta Cuvântului Mântuitorului Iisus Hristos de la unul din apostolii Sai - tot prin Evanghelie va gasi lumina si puterea de a-si împlini vocatia, de a fi punct de confluenta a pacii în mileniul III”. Vom încheia tot cu o aderarea a înaltului Pontif “Românie, întemeiaza-ti viitorul pe mai departe pe stânca tare a Evangheliei.

Cu ajutorul lui Cristos vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm si curaj. Vei fi o natiune prospera, pamânt roditor de bine, popor solidar si facator de pace”.

În încheierea lucrarilor, acad. Eugen Simion a citit scrisoarea de raspuns trimisa, în numele Sanctitatii Sale Papa Paul al II-lea, de Leonardo Sandri de la secretariatul de stat al Vaticanului, la invitatia Academiei Române: 

Sesiunea omagiala dedicata Sanctitatii Sale a fost, prin ideile profund crestine, a aratat ca Sanctitatea Sa este întâmpinat, la ceas aniversar, cu respectul  si iubirea întru Hristos cuvenite unei personalitati ilustre a contemporaneitatii.