P.F.Pr.Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, membru de onoare al Academiei Române,  a afirmat că Părintele  Dumitru Stăniloae şi-a închinat viaţa slujirii lui Hristos şi a Bisericii,  lăsând moştenire o operă de proporţii impresionante, dar, mai ales, de profunde şi, totodată,” îmbelşugate iluminări ale descoperirii celei de sus către noi şi ale menirii noastre către comuniunea cu Dumnezeu:” Cu viaţa şi opera sa a ilustrat teologia vieţii, teologia iubirii, a persoanei, a comuniunii ca „rodire umană a înălţării spirituale în aura revelaţiei divine”, unind „învăţătura de credinţă cu trăirea duhovnicească integrându-le în armonia deplină a întregului, a acelui tot în toate şi toate  în tot, tărâm în care cugetarea şi simţirea sunt una şi nedespărţită trăire a urcuşului dumnezeirii.” Această unitate, sub al cărei semn stă întreaga operă a Părintelui Stăniloae,  izvorăşte din „înţelegerea şi asumarea fiinţială a adevărului Celui de sus, împărtăşit întru unitate de jos, pentru ca acestea să se  întoarcă, la rândul lor întru aceeaşi unitate în înalt, reunind în comuniune a-tot-iubitoare prin iubire desăvârşită Dumnezeu şi creaţie.”  Teolog al iubirii, Părintele Stăniloae a  lăsat o opera în „care complexităţile hermeneutice se regăsesc în armonie deplină cu limpezimea de cristal a arhitecturii construcţiei” într-o unitate a omului cu Dumnezeu şi a lui Dumnezeu cu lumea. După o analiză a ideilor principale din opera Părintelui Stăniloae, P.F. Teoctist a încheiat că, prin toate, „ne împărtăşeşte o viziune simfonică articulată, într-o impresionantă corelare dintre aspectul particular şi perspectiva de ansamblu a relaţiei dintre Dumnezeu şi om în plan vertical şi între oameni în plan orizontal, viziune regăsită mereu într-o structură armonică deplină şi vie, pe care o socotim deosebit de importantă pentru dezvoltarea şi preocuparea teologiei noastre la început de secol şi mileniu...Este o bogăţie a ortodoxiei, a creştinătăţii în general, al tezaurului întreg al spiritului şi culturii umane pentru care acum se cuvine să-l cinstim şi să-l iubim, păstrându-o neştearsă dimpreună cu roada cea multă a jertfei sale  către Dumnezeu şi către oameni, păstrându-le cu căldură în inimile noastre pline de recunoştinţă.”

Aprofundând unele dintre aceste idei, Pr.Prof. Dumitru Popescu, membru de onoare al Academiei Române, a dezvoltat tema raţionalităţii creaţiei şi  centralităţii lui Hristos în gândirea Părintelui Stăniloae, de importanţă principală în ortodoxie, în relaţia cu ştiinţa, ca şi în dialogul dintre creştinism şi alte religii. Există o ordine raţională a cosmosului, în virtutea căreia „lumea este unificată şi complementară în integralitatea ei...fiindcă totul vine de la Dumnezeu şi se leagă de El în virtutea relaţiei Sale vii cu tot ceea ce există.” E o teologie a luminii, fiindcă există „o structură onto-dia-logică  în lumina Sfintei Treimi. Raţionalitatea creaţiei este întemeiată pe două principii - ideile sau raţiunile eterne vin de la Logos care se manifestă prin energiile divine ca model al lucrurilor create şi, la rândul ei, raţionalitatea creaţiei reflectă raţiunile Logosului etern al Tatălui, prin energiile ei create. „Raţionalitatea creaţiei ne arată că materia este concentrare de  spirit şi energie, care poate fi transfigurată de puterea Duhului în Hristos. Sf. Grigorie de Nysa spunea că Dumnezeu a creat lumea din lumină”. Dacă în concepţia secularizată nu se ţine seama de esenţa lumii, ci de voinţa liberă a omului, Hristos, prin întruparea Sa a „desfiinţat virtual bariera între sacru şi profan, deschizând tuturor accesul spre sfinţenie, prin prezenţa şi lucrarea Sa în întreaga creaţie.” De aceea, în opera şi viaţa Părintelui Stăniloae vedem că, „pentru creştinul ortodox Dumnezeu nu rămâne îndepărtat şi izolat în propria sa transcendenţă, ca şi cum s-ar teme de lume, ci coboară în lume, fără să părăsească eternitatea Sa, ca un Dumnezeu Atotţiitor, milostiv şi iubitor, care susţine omul şi creaţia, prin prezenţa şi lucrarea Sa în cosmos.” Mai mult, din opera Părintelui Dumitru înţelegem că „dacă Dumnezeu şi creştinismul îi găsesc cu anevoie locul lor în viitoarea constituţie europeană, aceasta se datorează unei culturi care a confundat transcendenţa lui Dumnezeu cu absenţa Lui din creaţie.” Dar prezenţa lui Dumnezeu în creaţie este ilustrată de existenţa unei ordini a ei, aşa cum învaţă Părintele Stăniloae şi cum ilustrează ştiinţa contemporană.

Poeta Lidia Stăniloae l-a înfăţişat pe Părintele Dumitru ca om care şi-a înţeles  vocaţia teologală şi s-a identificat ca aceasta atât cât omeneşte este posibil, într-un timp atât de potrivnic creştinismului ortodox. A fost aresta, a fost urmărit, a trecut prin momente grele şi, totuşi, nimic din aceasta nu a reuşit să-l abată de la drumul său. Obişnuia să spună: ”cei care fac rău suferă mai mult decât cei cărora li se face” sau „săracii, e suflete chinuite”. Generozitatea, pe care mulţi au avut fericirea s-o cunoască, era un mod de a fi, o a doua natură, poate cea mai autentică. Nu s-a cruţat pe sine, şi-a asumat viaţa cu „smerenie şi modestie...plin de gentileţe şi înţelegere pentru ceilalţi,...dar aceasta nu a însemnat niciodată o abdicare de la principiile care au fost coordonatele spaţiului său existenţial, nici de la principiile pe care le-a expus numai în cărţi, ci le-a predicat atât prin cuvânt cât şi prin întreaga sa atitudine.” Iar azi „cei care îi admiră opera, o aprofundează s-ar cuveni să adopte şi o atitudine corectă în viaţă, aşa cum a predicat-o cu consecvenţă”.

Făcând o sinteză a scrierilor Părintelui Dumitru Stăniloae despre isihasmul românesc, acad Alexandru Surdu, preşedintele Secţiei de Filosofie, teologie, Psihologie şi Pedagogie, a  amintit că scrierile filocalice au fost cunoscute în mănăstirile din Moldova încă din secolul XIV, când s-au răspândit din Sfântul Munte. Călugărul Paisie Velicicovski, traducătorul Filocaliei a întâlnit aici o spiritualitate în care smerenia, înfrânarea, ascultarea şi, mai ales rugăciunea lui Iisus erau nu doar valori ale desăvârşirii individuale, ci şi valori creatoare de comunitate şi frăţietate. Creaţia teologică românească s-a menţinut astfel pe linie patristică datorită legăturilor cu Sfântul Munte. 

Urmând gândirii patristice, Părintele Stăniloae a dat în „Iisus Hristos sau restaurarea omului” o aprofundare deopotrivă teologică şi filosofică, deoarece, cum a demonstrat Pr. Prof. Dumitru Radu, „pune în relief, pentru prima dată, unul dintre aspectele fundamentale ale răscumpărării (mântuirii obiective) după învăţătura ortodoxă: aspectul ontologic,...urmărind, în acelaşi timp, sensurile duhovniceşti ale adevărului dogmatic.” Spre aceeaşi idee se orientează şi alte lucrări de-ar fi să cităm „Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos”, „Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă”. „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu”, în ale căror pagini este aprofundată noţiune de persoană, în general, persoană umană şi realitatea supraexistenţială a lui Iisus Hristos cu „implicaţiile soteriologice pe care le urmăreşte constant, evidenţiind, de fiecare dată, semnificaţii şi nuanţe care ne ajută să înţelegem mai bine persoana umană ca tensiune permanentă, ontologică spre comuniune.” Continuare de cugetare şi trăire creştină, traducerea celor douăsprezece volume din Filocalie, cu bogate şi consistente note de subsol, convinge că „fiecare credincios este dator să se  înalţe cât mai sus spre idealul desăvârşirii şi, pentru aceasta trebuie să se purifice continuu, ...să crească prin virtuţi în Hristos, până la vârsta deplinătăţii lui Hristos Însuşi” (Efes.4,13). Această traducere, o adevărată capodoperă a genului, este o îngemănare a dogmaticii cu morala în acţiune, „ o terapie a deviaţiilor de tot felul şi o spiritualitate dinamică, trăită în Hristos cu puterea Duhului Sfânt.” Lor li se adaugă multe alte traduceri pe care Părintele duhovnic al neamului nostru le-a făcut din Sfinţii Părinţi (Sf. Grigore de Nazianz, Sf. Atanasie cel Mare; Sf. Maxim Mărturisitorul ş. a). Prin toate, Părintele Stăniloae a „adus un suflu nou patristic teologiei româneşti, iar reflexiunea teologică doctrinară de substanţă i de mare elevaţie duhovnicească asigură operei Părintelui Stăniloae caracterul de lucrări de referinţă pentru încă multe generaţii de teologi şi gânditori.”

Dintr-o perspectivă apropiată, prof. Alexandru Boboc, membru corespondent al Academiei Române, a analizat idea de transcendenţă din orizontul teologiei şi al  metafizicii, ca punct de întâlnire al unui dialog constructiv şi aceasta „pentru înţelegerea oricărei gândiri veritabile: Fiinţa - fiinţa fiindului uman (metafizico-ontologic) şi Dumnezeu - Tatăl, Fiinţa în sine, nedespărţită. Cheia înţelegerii se află tocmai în această nedespărţire, fie că ne situăm în perspectivă teologică, fie că ne îndreptăm spre metafizică. Aşa cum spunea Hegel, filosofia are obiectele ei mai întâi în comun cu religia. Ambele au ca obiect Adevărul (Wahreit) şi chiar cel mai înalt grad - în aceea că Dumnezeu, El, şi numai El este adevărul.” Anume, acel adevăr a cărui cunoaştere, cum încredinţează Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan, ne face liberi.

Profunzimea de idei a operei Părintelui Stăniloae nu are cum fi reflectată decât fragmentar, fiindcă ea  este o reflectare a Vieţii dătătoare de viaţă şi fiecare dintre cei care o citesc cu seriozitate se îmbogăţesc în iubire faţă de Dumnezeu şi de semeni. În cadrul sesiunii, Prof. Dr. Hermann Pitters, de la Institutul Teologic Evanghelic din Sibiu a prezentat pe larg opera Părintelui Stăniloae în viziunea teologiei evanghelice, ca binevenit prilej de dialog interconfesional. Pr. Prof. Mircea Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române, cercetând arhiva Institutului de Teologie Ortodoxă din Sibiu, unde Părintele Stăniloae a desfăşurat o  activitate de istoric şi gazetar bisericesc, publicând studii în „Revista teologică” şi în „Analele Academiei Teologice Andreiane. Tot aici au apărut şi primele lucrări care aveau să-l consacre ca important teolog ortodox. Între 1934 şi 1945 a fost şi redactor la ziarul Telegraful român de Sibiu „gazetă politică, industrială comercială şi literară”, publicând articole în care sublinia identitatea între credinţa ortodoxă şi naţiunea română. Această activitate a cântărit greu în îndepărtarea Părintelui de la conducerea Academiei de Teologie Ortodoxă, a ziarului, cu întreg cortegiu de suferinţe care au urmat.