|
Centenar
Stefan Milcu
Un
aristocrat al ştiinţei
|
Astfel
şi-a intitulat acad. Maya
Simionescu, vicepreşedinte al Academiei Române comunicarea
de deschidere a sesiunii ştiinţifice dedicată
centenarului Ştefan Milcu. Şi aceasta, deoarece, înainte
de toate, „ a fost un om de ştiinţă dedicat şi
talentat. A acoperit neobişnuit de multe arii de cercetare, începând
cu endocrinologia, antropologia şi terminând cu istoria ştiinţelor
medicale şi filosofia”. În această generoasă
deschidere tematică, pe măsura activităţii
distinsului om de ştiinţă, au urmat, ca într-o
riguroasă demonstraţie, argumentele, începând cu
lucrarea de doctorat cu tema „Este corpusculul carotic un
paraganglion?”. Semnul de întrebare desemnează un destin,
deoarece acesta l-a urmărit toată viaţa - la început
la Institutul de Anatomie şi Embriologie, condus de Fr. I.
Rainer, în colaborarea cu C. I. Parhon şi în tot timpul
activităţii sale. A avansat proiecte şi ipoteze
proprii, a abordat domenii noi, moderne, ca patologia endocrină
a vârstelor, corelaţiile neuroendocrine, a instituit noi
ramuri ale endocrinologiei (cronobiologia, genetica cibernetică,
andrologie endocrină, endocrino-pediatrie, chirurgie endocrină.
„Ceea ce l-a caracterizat pe Profesor a fost intuiţia, concepţia
interogativă, sistemică, înţelegerea relaţiilor
sistemului endocrin cu restul organismului şi mediu de viaţă,
legătura directă a endocrinologiei cu medicina internă
şi medicina generală...Împreună cu un grup de cercetători,
pe care i-a selectat cu grijă, a avut rezultate remarcabile
şi originale, detectând noi sindroame, izolând noi factori
hormonali şi adâncind domenii puţin cercetate.”
Rezultatele cercetărilor sale s-au concretizat în aproximativ
o mie de lucrări, studii, articole, lucrări de sinteza ca
şi numeroase cărţi, care, în timp, au devenit de
referinţă. Recunoscut pe plan naţional şi
internaţional, acad. Stefan Milcu a fost ales membru al
numeroase instituţii academice. A fost ales membru al Academiei
Române în anul 1948, fiind, prin ani, secretar general, vicepreşedinte
şi preşedinte al Secţiei de Ştiinţe
Medicale, după cum a fost, timp de şapte ani, preşedintele
Academiei de Ştiinţe Medicale. Calităţile excepţionale
de cercetător erau dublate de acelea de profesor, la catedra de
Endocrinologie şi chiar la Institutul de Endocrinologie, unde a
dezvoltat şcoala întemeiată de C.I. Parhon. „În anii
petrecuţi lângă Profesorul Milcu am putut să-i
observ filiaţia logică a întrebărilor şi
ideilor, spiritul de observaţie, capacitatea de a surprinde
ceea e era cu adevărat semnificativ.” Tolerant, dinamic,
limpede, darnic cu timpul şi generos cu ideile sale, acad.
Ştefan Milcu aparţine, prin tot ceea ce a făcut
„acelui grup select de oameni de ştiinţă, care având
privilegiul unei minţi incisive, al unei pregătiri
deosebite, unei capacităţi de muncă neostoite a reuşit
să ridice endocrinologia la nivelul ştiinţelor
consacrate, fără a o detaşa de celelalte. Geniun om
de ştiinţă a navigat cu uşurinţă de la
grija faţă de bolnav la ştiinţa per se, la educaţie,
la filosofia ştiinţei, la obligaţiile omului de
ştiinţă faţă de societatea în care trăia.
Creator de ştiinţă a fost, totodată un părinte
spiritual pentru o întreagă pleiadă de colaboratori, cărora
le-a transmis credinţa lui că munca
este o suprema calitate a omului, care îi conferă acceptarea
şi stima colectivităţii. Pentru modul în care a
servit ştiinţa timpului său se poate spune că,
alături de alţi creatori de şcoală modernă,
Profesorul Ştefan Milcu face parte din aristocraţia ştiinţei
româneşti.”
|
Cu
adevărat, aşa cum afirma acad. Nicolae
Cajal, acad. Ştefan Milcu a fost un spirit renascentist,
„îmbinând armonios trăsături de înaltă cultură
cu o riguroasă şi exigentă gândire ştiinţifică”,
reuşind să acopere, prin activitatea sa, aproape întreg
secolul XX cu o dăruire exemplară.
|
Dintre atât de
numeroasele contribuţii originale ale savantului Ştefan
Milcu, a fost evidenţiat „conceptul clinic de patogeneză
a afecţiunilor endocrine în sintagma cibernoză
endocrină, ca formă specifică de exprimare
printr-un feed-back pe multiple planuri, cărora le corespund o
terapie şi o posologie adecvate.”
Au mai fost amintite
contribuţiile la studiul clinic şi anatomic al sistemului
nervos în diferite manifestări ale patologiei neuronale şi
mai ales psihiatrice, ajungând la zone de spiritualitate. La
Institutul de Endocrinologie pe care l-a condus a creat o adevărată
şcoală, abordând cu mult curaj domenii de vârf. Au fost
amintite activitatea în cadrul Academiei Române şi a
Academiei de Ştiinţe Medicale, ca şi numeroasele
dovezi de recunoaştere internaţională. „Este astfel
de înţeles pentru ce putem, pe drept cuvânt, să considerăm
că amintirea acestei fascinante şi covârşitoare
personalităţi va dăinui constructiv în amintirea
conaţionalilor, influenţând profund dezvoltarea şi
evoluţia ştiinţei şi culturii secolului nostru,
cu răsunet marcat şi semnificativ şi în Uniunea
Europeană.”
În
nesfârşitul orizont al întrebărilor
Sărbătorit
la împlinirea vârstei de 90 de ani, Ştefan Milcu mărturisea:
„am avut şansa de a creşte într-o familie unde am
deprins codul moral, necesitatea muncii...am beneficiat de condiţii
excepţionale de formare la Colegiul Carol I din Craiova, o
şcoală cu profesori de excepţie,...care fiecare în
parte şi majoritatea la un loc şi-au lăsat amprenta
asupra evoluţiei mele viitoare...La formarea personalităţii
mele au contribuit esenţial Francisc I. Rainer şi
Constantin I. Parhon, doi titani ai medicinii româneşti, la
care trebuie să-i adaug pe Gheorghe Marinescu şi Ion Manu
Muscel, dar şi pe numeroşi alţi profesori care, în măsură
diferită, au influenţat formarea mea.” Astăzi,
aceste confesiuni, ca şi alele pe care le-a evocat
prof. Constantin
Dumitrache, actualul director al Institutului de Endocrinologie
„C.I: Parhon” dau dimensiunile procesului de formare şi
dezvoltare al unei şcoli ştiinţifice, în care
maestrul îşi alege cu grijă responsabilă discipolii
care să ducă mai departe o tradiţie ce-şi face
din asimilarea şi crearea noului o sursă de perenitate în
istorie. Şi devine limpede că, prin şi dincolo de
volumul de cunoştinţe, de metodele sau tehnicile folosite
şi supuse, inevitabil, unei continue depăşiri, rămân
valorile intelectuale şi morale, care asigură mersul
ascendent al cunoaşterii. Iată, mărturisea, mai
departe, Profesorul Ştefan Milcu, „Fr. Rainer mi-a oferit un
strălucit model de profesor care considera învăţământul
ca o misiune, o responsabilitate umană ţi socială”.
La sfatul profesorului Rainer, tânărul pe atunci, Ştefan
Milcu a abordat studiul endocrinologiei, „ca un mod absolut de a
înţelege constituţia şi, în general, biologia umană.”
A fost apoi C.I. Parhon, de la care a înţeles „determinismul
drept lege fundamentală capabilă să ne conducă
prin complexitatea fenomenelor induse”, ca şi principiul
„integrării endocrinologiei în biologia generală, ca
ramură a biologiei şi, în medicina generală, ca
disciplină medicală.” Devenit el însuşi maestru,
fostul discipol a dezvoltat domeniile de cercetare, asimilând
creator noutăţile ştiinţifice. Dintre acestea au
fost amintite cronobiologia şi descifrarea osteoporozei. Încrederea
în puterea tradiţiei, prin continua ei reînnoire, se
convertea în responsabilitatea faţă de formarea
viitorilor specialişti. Şi, iar, accentul pe valori
fundamentale cum sunt iubirea, „condiţie de existenţă
a practicii medicale...fiindcă ştiinţa cere
iubire...Un medic incult nu poate să practice medicina cu
iubire şi cu un conţinut superior, sacru, aşa cum se
cuvine.” Urmează credinţa, care conduce spre un ideal
şi speranţa ca poate fi împlinit. „Idealul meu a fost
creator, să cercetez, să construiesc cu propriile mâini,
să cunosc lumea, imensul mister care ne înconjoară.”
Iar calea spre împlinirea lui a fost, nu putea fi decât munca,
convins că „privarea de muncă scade conţinutul,
complexitatea şi bucuria existenţei noastre...pe elevii
mei i-am învăţat să rezolve nu numai problemele
prezentului imediat, ci mai ales să fie independenţi,
capabili să-şi asume responsabilităţi, să gândească
creator, să fie generoşi şi să transmită,
la rândul lor, ştafeta.” A lăsat moştenire o operă
monumentală, în diferite discipline ştiinţifice, a
dezvoltat noi domenii de cercetare, iar discipolii săi, azi
personalităţi ştiinţifice, cinstindu-i memoria,
se străduiesc să „fie la înălţimea
maestrului”. Între
ei şi prof. Mihai Coculescu, Şeful catedrei de Endocrinologie de la
Facultatea de Medicină a UMF „Carol Davila”, pentru care
Profesorul Ştefan Milcu a fost „un om însemnat de destin
pentru a fi profesor, călăuză şi reperul
endocrinologilor români din a doua jumătate a secolului al
XX-lea.” Inspirat, deschidea calea celor ce aveau să-i urmeze
- Pavel Ştefan în neuroendocrinologie, Constantin Maximilian
în genetică endocrină”.
Cursurile începeau, de fiecare dată , cu o istorie a
endocrinologiei, valorificare a tradiţiei şi aşa s-a
făcut că l-a scos din uitare pe Nicolae Paulescu, pe
Grigore Popa, şters din cărţi sau a republicat opera
lui C.I. Parhon. Şi dacă este adevărat că un om
de ştiinţă „trăieşte în memoria elevilor
ca profesor, numai contribuţiile ştiinţifice
confirmate de timp intră în istoria medicinii.” Afirmaţia a fost susţinută de numeroase
exemple.
Ca
discipol al lui Fr. Rainer, Ştefan Milcu s-a dedicat şi
antropologiei, domeniu, care, cum afirma dr. Cristina
Glavce, directorul Centrului de Cercetări Antropologice
„Francisc Rainer”, îl preocupa cu deosebire, fiind „o
preocupare de suflet”. Aici însă a fost şi întâlnirea
„admirabilă”, în 1928, cu Dimitrie Gusti şi a lucrat
în echipele de cercetare pentru înfiinţarea „muzeului
sociologic” al României. „Pentru Şt. Milcu, omul este o
fiinţă biologică, socială şi culturală
în acelaşi timp. Omul biologic este un individ, omul social
şi cultural devine o persoană, adică este purtătorul
unei culturi, care este rezultatul unei educaţii şi
exprimă, totodată, apartenenţa la o anumită
societate.” Cert este
că a asigurat condiţiile „pentru legitimarea
antropologiei ca ştiinţă şi, în ciuda secţionării
brutale a evoluţiei din ştiinţa şi cultura românească,
în perioada anilor de socialism, a asigurat procesul de
continuitate în antroplogia românească, unde nu a existat un
hiatus.” Mai mult, deşi au fost destule ameninţări
cu desfiinţarea s-a reuşit ca ele să fie depăşite
si, mai mult, să fie editată o publicaţie de
specialitate, în care să se prezinte, pe plan naţional
şi internaţional, rezultatele echipei de cercetători
în acest domeniu. Refuzând cu fermitate orice formă de reducţionism,
Profesorul Ştefan Milcu a promovat cercetarea multi şi
interdisciplinară. Îşi dorea dezvoltarea unui învăţământ
superior, şi chiar la nivel liceal, de antropologie. De la
antropologie la etică a fost un pas, pe care Profesorul l-a făcut
cu aceiaşi rigoare şi eleganţă, fiind unul
dintre pionierii bioeticii din ţara noastră.
Un
umanist de vocaţie
Prof.
Constantin Bălăceanu
Stolnici, membru de onoare al Academiei Române, director
onorific al Centrului de Cercetări Antropologice, a evocat anii
în care a avut o relaţie deosebită, ştiinţifică
şi umană, cu acad. Ştefan Milcu; o relaţie care
a devenit mai puternică atunci când s-a angajat, împreună
şi cu Edmond Nicolau, în cercetările bio şi
neurociberneticii. Printre altele, Ştefan Milcu a definit
conceptul de cibernoză endocrină şi a propus câteva
modele matematice al funcţionării sistemului endocrin, cu
puternic răsunet în ţară şi străinătate.
Ca ginere al lui C. I. Parhon, a putut să facă parte din
„nomenclatura comunistă”, dar s-a folosit de această
poziţie spre a face bine, salvând, printre altele Institutul
de Antropologie.” De altfel, trista sa aventură pricinuită
de Meditaţia Transcedentală a subliniat fragilitatea
implicării sale în politica regimului comunist.” Un alt
aspect al colaborării a fost cel din domeniu geriatriei,
„dovedindu-se un fin şi competent cunoscător al
procesului de îmbătrânire, desigur, având ca temei
endocrinologia.
Într-un
fel de sinteză, dr. Gh.
Brătescu, membru al Academiei de Ştiinţe
Medicale, a configurat locul lui Stefan Milcu în cultura medicală
din ţara noastră, ca savant înzestrat cu calităţi
creatoare excepţionale, dar şi „personalitate care
şi-a asumat un rol benefic în împrejurări istorice
deosebit de complexe şi chiar încărcate de ameninţări.”
Căci şi pentru ştiinţă a fost un
„obsedant deceniu”, când Ştefan Milcu şi-a spus
deschis părerile, le-a argumentat convingător, „fără
agresivitate, în contrast cu duritatea atacurilor împotriva unor
colegi bănuiţi a fi deficitari în ceea ce priveşte spiritul
de partid, ca şi împotriva geneticii mendelist
-morganiste.” Era vorba şi de o anume diplomaţie de
natură să atenueze ofensivele oficialităţilor.
Au fost domenii de cultură, ştiinţă şi
tehnologie în care s-a dovedit a fi înainte-mergător. Una
dintre ultimele lucrări ale
sale are un titlu emblematic - „Antropologia în complexul
culturii”. Şi aceasta pentru că pentru Ştefan Milcu
„antropologia era menită nu numai să-şi caute
izvoarele şi finalitatea practică la nivel biologic...dar
să şi investigheze sistematic şi domeniul
intelectului, ba chiar, în anumite privinţe, şi pe cel al
spiritului, demonstrându-şi prin aceasta deplina apartenenţă
la complexul culturii.”
Să-i
fie îngăduit cronicarului acestor rânduri să mai
amintească şi activitatea Profesorului Ştefan Milcu
în cadrul Comitetului Român pentru Istoria şi Filosofia
Ştiinţei, al cărui preşedinte a şi fost între
anii 1994-1997, când distinsul savant a plecat spre cele veşnice.
Am cunoscut activitatea acestui grup multi şi
interdisciplinar şi-mi amintesc comunicările şi
intervenţiile acad. Ştefan Milcu, întotdeauna la obiect,
mereu deschise prin tot alte întrebări, tot atâtea subiecte
de meditaţie şi dezbatere. Dincolo de erudiţie se
putea simţi o căutare febrilă a ceea ce rămâne
mereu ascuns în fiecare certitudine ştiinţifică dobândită
pe drumul spre altele. Spre a completa imaginea Omului de Ştiinţă
şi Profesorului ar trebui să mai amintim şi
activitatea sa publicistică, numeroasele colaborări la
reviste de ştiinţă şi cultură în primul rând
la Contemporanul. Generosul orizont de cultură îi permitea să
afle calea cea mai bună de la abstractul şi complexitatea
adevărurilor ştiinţifice la exprimarea simplă,
elegantă ce reda esenţa unui proces sau fenomen. Era
animat de o sinceră dorinţă de comunicare cu fiecare
om, cu condiţia ca acesta sa fie la fel de interesat de
fascinanta aventură a cunoaşterii şi creaţiei.
Acest gen de publicistică îi permitea, nu odată,
trecerea de la ştiinţă la filosofie, unde
problematizarea putea oferi, nu atât soluţii, cât, mai ales,
noi şi noi întrebări. Rămâne în amintirea multora
ca un umanist de cea mai autentică vocaţie, pentru care
Omul este fiinţa chemată să cunoască pentru a
face, cât mai bine cu putinţă, ceea ce este folositor
semenului său.
Au
participat acad. Victor Voicu, secretar general al Academiei Române,
membri ai Academiei Române, cercetători, specialişti, foşti
discipoli şi colaboratori ai acad. Ştefan Milcu, într-un
cuvenit gest de omagiu adus celui care, prin activitatea sa de
cercetare şi profesorală, s-a înscris cu distincţie
în istoria medicinii româneşti.
|