Decizia Dvs. de a-mi acorda distincția Honoris Causa al Academiei Române mă mișcă profund.
În calitate de mebmbru străin al venerabilei Dvs. instituții, de acum înainte această distincție mă pune în același rând cu personalități proeminente de prestigiu indiscutabil.
Modestia activității pe care o am de când nu demult am ajuns șeful statului, nu ar fi meritat o asemenea distincție. Deci trebuie să mă consider având imaginea unui Pierre Werner, singurul luxemburghez, cu cine părtășesc onoarea ce-mi revine astăzi, când decizia Dvs. este de pus pe contul țării mele.
De felul acestui ilustru om de stat, noi trebuie să fim reuniți pe acest loc marcat de suflul istoriei, prin Europa și prin integrația sa progresivă la scara continentuli nostru. Această isorie are o durată de 135 ani, pe cursul căreia, în ciuda nenumeratelor deznodeminte și scimbări, Academia Română a rămas cea mai vie expresie a spiritului național, ca să reluăm expresia Dvs. Domnule Președint al Republicii.
Bineînțeles că este imposibil de a enumera acele bulversări, care prin secolul XIX fac ca Europa să treacă din starea ei de putere regională în statut de putere care domină oceane și continente, propagînd prin toată planeta ce gîndea, că ea ar fi singura civilizație demnă de aceast nume. Rămîne, și acesta este incontestabil, că în cele mai diverse discipline ce s-au dezvoltat într-o societate laică și industrială, știința europeană a devenit o sursă de autoritate incontestabilă.
Acest trecut, care nu ne separă decât de câteva decenii și căruia trbuie să-i aduc omagiu prin numeroșii academicieni prezenți în această sală
- succesori ai acestori iluștri oameni de știință – ne lasă azi în față cu două provocări majore la acțiune, pe care îmi permit să le prezint pe scurt:
-
Trebuie să recunoaștem, că progresul nu poate în toate circumstanțele asimila dezvoltarea cunoștințelor științifice. O multitudine de întrebări de ordin etic, generate în particular de recentele technologii ale vieții, ne conuc să inventăm relații noi existente între spiritul inventiv, întreprinzător și între condițiile vieții din lumea de mâine. Oare cei 135 de ani de existență al acestei eminente Academii nu ne-au învățat să admitem că dacă vectorii progresului sînt încontestabili, aceștia au fost de asemenea și creatori de amenințări pe plan planetar?
Acest fapt a fost subliniat cu mare pertinență de un ilustru membru al acestei Academii: aș vrea să vorbesc de profesorul Ilya Prigogine, recent dispărut dintre noi, laureat al Premiului Nobel, cine ne învață că:
„lumea în care trăim, n-are nimic a face cu acest orologiu creat de Dumnezeu, care înspiră atâta încredere acelora care întreprind a se supune naturii cu scopul de-a o
supune”. Aceasta, ca să amintesc la rândul meu, că natura noastră n-ar fi în stare să se identifice cu un rezervor de resurse în care noi am putea să acționăm fără nici o restricție.
Europa, cosiderată ca mare putere - de unde vine și elanul care a făcut din planetă o singură lume, în același timp interdependentă și instabilă, - trebuie să fie foarte atentă la această provocare a viitorului numită de acum încolo „dezvoltare durabilă”. În mod cert este un vast program! Dar este și o provcare la acțiune căreia, în mod evident e greu să-i trasăm conturul.
-
O a doua categorie de cugetări pe care aș dori s-o părtășesc cu Dvs. dintr-un aspect particular a trasat ceea ce numim „identitatea culturală europeană”.
Jacques Delors, în memoarul său recent publicat pune în evidență ceea ce în ochii săi sînt cei patru piloni ai educației de mâine:
- a învăța de a cunoaște
- a învăța de a face
- a învăța de a fi
- și la urmă și în mod principal, a învăța să trăim împreună.
Pentru Președintele anterior al Comisiei, demersul viitorului consta din a depăși „cultul instantaneității” care deopotrivă ne împiedică să avem memoria trecutului și viziunea viitorului. În mod contrar, accentul ar trebui să treacă pe dezvoltarea cunoașterii celorlalți, al istoriei, al tradițiilor, al spiritualității celorlalți.
Datorită percepției interdependențelor noastre curente și datorită analizei comune a riscurilor și al provocărilor la acțiune ale viitorului, este vorba aici, de-a crea în Europa un spirit nou. Aceasta ar
stimula realizarea proiectelor comune și în lipsa acestora ne-ar da măcar siguranța unei gestiuni inteligente și liniștite a inevitablelor noastre diferențe.
Oare nu este vorba aici despre identificarea unei mari chemări la acțiune a noii culturi europene? O astfel de abordare
- și de aceasta sînt convins - ne autorizează să ieșim pentru totdeauna din ciclurile mortuare care jalonează istoria noastră. A crea un spațiu al valorilor trăite în diversitatea culturilor și tradițiilor noastre: iată dorul meu cel mai arzător pentru viitorul copiilor noștri!!
Europa pe care o construim de acuma încolo împreună, primadată trebuie să fie expresia înbogățită a diversităților noastre. Nimic nu trebuie să fie șters din istoria noastră zbuciumată, nici periodele cele mai funebre.
Cooperînd pentru a fructifica ansamblul acestori culturi și creatorii lor, Europa noastră se va îmbogăți de specificitățile și de dialogurile ei.
Este significant că Robert Schuman, cel mai ilustru luxemburghez, de altfel eminent om de stat francez, din momentul lansării procesului de integrare, a exclus toate formele de intervenție la acest apropo.
„Supranaționalitatea nu putea să fie aplicată în domeniul culturii care respectă toate particularitățile”.
Răul european, pe care unor comentatori le place să sesizeze, nu afirmă oare culturile noastre respective când în mod ofensiv, când in mod defensiv, când într-o formă impusă iar altă oară în sentimenul propriei sale decadențe?
În aceeași ordine de idei, în momentul în care continentul nostru caută să se reconcilieze, n-ar trbui oare să evităm pentru vechile noastre națiuni problema căutării unei identități istorice globale, de altfel de negăsit, pentru că este un lucru teoretic ce-ar releva nivelul himerelor? În loc de-a fugi după aceste iluzii, e mai bine să punem în evidență locurile noastre de comemorare, monumentele noastre, emblemele noastre, simbolurile noastre, sărbătorile noastre, și în principal regiunile noastre, unde, pe firul istoriei și în memorie s-au cristalizat mari cantități ale identității noastre culturale. Renovația Casei Luxemburgului din Sibiu este o ilustrație al acestui demers.
Alatăieri am vorbit despre prețioasele aporturi pe care România nu va lipsi
să le aducă Europei noastre. Zicând asta, am avut în spirit tipul specific de civilizație care face identitatea română: noi știm că
această identitate nu există decît impreună cu Muntenia, Moldova și Transilvania precum și cu diferitele popoare care locuiesc aici. În ciuda faptului că în raelitate au fost țări diferite, dintre care fiecare și-a menținut identitatea proprie, au sfîrșit prin a alimenta împreună în spiritul lui Mihai Viteazul, proiectul unei mari națiuni.
Domnule Președinte al Republicii,
Domnule Președinte al Academiei, Doamnelor și Domnilor,
Uniunea Europeană trebuie să apară ca un model al toleranței inspirată de un tip de societate, unde pluralitatea culturilor
- departe de-a fi un concept teoretic- se relevă ca ceva pe care o trăim în viața de toate zilele.
Permiteți-mi, ca în loc de concluzie, să mă asociez cuvintelor împrumutate de la scriitorul francez Paul Morand, mare cunoscător al țării Dvs., care a spus: „Lecția pe care România îi oferă Occidentului este adaptabilitatea, indulgența, și optimismul ei inspirat de traversarea senină a istoriei”.
Chiar această coexistență în diversitate și în tolerarea limbilor precum și al mentalităților face din România o admirabilă referență.
Academiei Române îi doresc să rămînă și pe viitor cum este azi.
Vă mulțumesc pentru binevoitorea Dvs. atenție.
|
