Aula Academiei Române a găzduit, în ziua de 30 iunie 2004, sesiunea solemnă închinată comemorării a 500 e ani de la moartea voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, organizată de Academia Română şi Ministerul Culturii şi Cultelor.  

La vremea sa, Nicolae Iorga scria despre Ştefan cel Mare că „ a fost bun faţă de ţară, pentru că n-a tăiat, n-a prigonit, n-a nedreptăţit pe nimeni şi totuşi a ştiut să-şi stăpânească boierii fără să mişte împotriva lor buzduganul sau ascute sabia călăului. A fost bun faţă de străini, fiindcă nu a început niciodată un război nedrept şi n-a călcat niciodată o legătură încheiată întărită de jurământ de dânsul.” Pornind de la această caracterizare, acad. Eugen Simion, preşedintele Academiei Române l-a evocat  pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, lumea în care a trăit şi felul în care a fost rămas în conştiinţa neamului.  Ştefan cel Mare şi Sfânt este un mit şi un simbol pentru inteligenţa lui, dovedită în modul în care a ştiut să se apere în faţa unor armate, de multe ori mai puternice decât ale lui; pentru  modul chibzuit de a gospodări ţara; prin simţul său diplomatic extraordinar; pentru bunătatea şi înţelepciunea lui; pentru spiritul lui de justiţie; pentru dârzenia, voinţa lui de a apăra ceea ce ţara are şi de a recăpăta ce pierduse şi pentru prin sfinţenia sa. „Şi ca un corolar, pentru numele lui bun în lumea românească şi renumele pe care l-a căpătat în lumea creştină.”

Alocuţiunea Domnului Ion Iliescu, preşedintele României, a fost riguroasă  ilustrare a afirmaţiei: „Dacă într-o zi Academia Română ar hotărî ca în această aulă, ce răsună de ecoul întregii noastre vieţi ştiinţifice şi culturale moderne, ar trebui să se afle nu numai portretele acelora cărora li s-a făcut dreptate postumă, ci şi ale acelora ce alcătuiesc constelaţia nemuritorilor din veacurile încă o Academiei Română, atunci cu siguranţă că întâiul portret ar fi al celui pe care îl omagiem astăzi. Pentru că Ştefan cel Mare a fost cel dintâi animator al vieţii culturale şi artistice româneşti, în marea tradiţie a împăraţilor bizantini, pe care o continua într-un timp când Bizanţul devenise amintire, dar şi într-o strălucitoare sincronie cu principii Renaşterii Occidentale.”  

Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, membru de onoare al Academiei Române, în comunicarea „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, a vorbit despre dimensiunea de sfinţenie a „acestui ctitor de altare sfinte, apărător de ţară şi apărător al creştinătăţii.”

În acest sens a prezentat felul în care Biserica Ortodoxă Română a procedat pentru canonizarea lui Ştefan cel Mare, ale cărui fapte izvorau dintr-o credinţă puternică în Dumnezeu. „Căci Ştefan cel Mare   a fost doar un înţelept cârmuitor politic, un excepţional strateg, un generos protector al culturii vremii şi inspirat diplomat care au izvorât, şi toate  acestea au izvorât din neţărmurita sa dragoste de popor, de ţară şi de credinţa sa nestrămutată în Dumnezeu”. Vrednic de sfinţenie a fost cel mai mare ctitor de biserici, marele voievod a apărat cu sabia şi crucea a apărat hotarele acestei porţi a creştinătăţii. Ideea canonizării lui Ştefan cel Mare a avut-o patriarhul Justinian, fără să fie posibilă atunci, fiindcă şi-a înţeles, de la bun început, misiunea sa nu numai ca pe o îndatorire ci ca o luptă cea bună a credinţei  după învăţătura Scripturii noastre.” Mărturisea Ştefan cel Mare şi Sfânt: „Iar noi, din partea noastră, făgăduim prin credinţa noastră cu jurământul Domniei Noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească.”  

Înfăţişând pe larg felul în care este prezent „Ştefan cel Mare în conştiinţa românilor, acad. Dan Berindei a subliniat de la început că „Voievodul s-a bucurat de cea mai lungă şi neîntreruptă preţuire  printre conducătorii românilor”.

A urmat o generoasă trecere în revistă a modurilor în care a fost cinstită memoria lui Ştefan ce Mare de-a lungul timpului, începând cu cronica lui Macarie şi urmând cu Grigore Ureche, care „a utilizat ştirile din vechile cronici, adăugând altele şi mai ales expunând în cronica sa ceea ce memoria colectivă populară, dar şi cărturărească păstra la un veac şi mai bine de la dispariţia eroului.” El îşi  încheia cronica, denumindu-l cel bun, care cu mare laudă a murit, fiind, cum ştim nu mare la stat, dar săvârşind fapte vitejeşti şi fiind îngropat cu multă jale şi plângere a poporului.   Portretul lui Ştefan cel Mare a fost prezentat şi în scrierile Mitropolitului Dosoftei, ale lui Miron Costin, în „Letopiseţul Cantacuzinesc” şi în „Istoriile domnilor Ţării Româneşti” a lui Radu Popescu. În „Desciptio Moldaviae”, Cantemir numea domnia lui Ştefan cel Mare ca „epoca norocoasă a Moldovei şi punctul cel mai înalt al înălţării ei”, în timp ce voievodul era prezentat ca „mai presus de orice laudă şi apărătorul cel mai vajnic al ţării sale împotriva tuturor încălcărilor vrăjmaşilor din orice parte ar fi venit.” „O samă de cuvinte” a lui Ion Neculce ni-l înfăţişează pe Ştefan Vodă,  cel Bun aşa cum era în memoria colectivă. Reprezentanţii Şcolii Ardelene,  Samuel Micu, Gheorghe Şincai,  evocă personalitatea lui Ştefan cel Mare în cuvinte de aleasă preţuire, reliefând, dimpreună cu faptele de arme şi ctitoriile sale şi daniile la mănăstirile de la Athos. Şi au mai fost amintiţi şi Gheorghe Lazăr, Gheorghe Asachi şi Mihail Kogălniceanu şi încă alţii până la Xenopol şi Nicolae Iorga. Şi o binevenită concluzie: „Se cuvine să nu îngăduim ca generaţiile viitoare să-şi uite datoria  de recunoştinţă faţă de cel ce a fost merele domn al Moldovei.”

Domnia lui Ştefan cel Mare ca „o epocă de afirmare a conştiinţei europene a poporului român” a fost descrisă pe larg de acad. Ştefan Ştefănescu sub aspect politic, militar, diplomatic, economic, social, subliniind  că „Gândirea politică a  voievodului îl situa printre promotorii echivalenţei Europa = Creştinătate.” Prin tot ce a întreprins, Ştefan cel Mare a făcut ca Moldova să se afirme „ca putere europeană şi creşterea intereselor mediilor politice şi  culturale europene pentru spaţiul românesc s-a produs şi o schimbare de viziune în aprecierea raportului de întâietate în cadrul dualităţii statale româneşti.”  Pe vremea lui, pentru prima oară în cancelaria domnească a fost folosit cuvântul român în accepţiunea sa etnică. Biserica „s-a impus cu autoritatea ei morală în organizarea socială, cu sprijinul şi binecuvântarea actelor de guvernământ, cu sacralizarea imaginii domnitorului ca Tatăl patriei, reazemul poporului.” Ctitoriile sale sunt „mărturii ale unei politici de stat, de glorificare a ctitorului lor, care dezvolta tradiţia dinastică a ţării şi solidariza Moldova cu idealurile Europei creştine.”  

În istoria artei româneşti, Ştefan cel Mare şi Sfânt a introdus un stil propriu, ce-i poartă numele, arta şetafniană fiind situată de acad. Răzvan Theodorescu „între sumă şi sinteză”. În spiritul filosofiei lui Blaga, acad. Răzvan Theodorescu a pornit de la situarea Moldovei la confluenţa ariilor de civilizaţie ortodoxă bizantino-balcanică, catolică, gotică, renascentistă, „ca singura latinitate ortodoxă şi singura ortodoxie latină a timpurilor mai vechi şi mai noi.”

Această confluenţă a permis, în vremea lui,  o sinteză unică în ctitoriile ştefaniene, în care se descifrează principalele direcţii ideatice: ideea cruciată şi ideea dinastică. A fost „o epocă în care, pentru întâia oară în chip coerent şi eclatant, românii au jucat un rol salutar în devenirea europeană, iar civilizaţia lor a căpătat...un profil acut nepereche, în măsura în care stilul  Ştefan cel Mare a fost o realitate, trecând dincolo de aria artelor vizuale, definind spiritul unor texte şi al unei politici ce inaugura prudenţa şi negocierea românească multiseculară...Stilul ştefanian a fost cea mai remarcabilă sinteză de Orient şi Occident în care, mai ales astăzi, dorim să ne recunoaştem”. Sub acest aspect, Ştefan cel Mare poate fi „descoperit, uneori, ca un înaintemergător.”

Receptarea prin ani a lui Ştefan cel mare a fost înfăţişată de prof. Gheorghe Mihăilă, membru corespondent al Academiei Române în comunicarea „Letopiseţul de când s-a început Ţara Moldovei, Letopiseţul lui Ştefan cel Mare” şi de acad. Camil Mureşanu care a vorbit despre „O schiţă istorică a lui Gheorghe Bariţ privitoare la domnia lui Ştefan cel Mare.

Ca un corolar al întregii sesiuni, prof. Alexandru Zub, membru corespondent al Academiei Române, a susţinut comunicarea „Repere simbolice în posteritatea ştefaniană”. Ştefan cel Mare şi-a pregătit posteritatea şi, se poate spune că „aceasta a fost construită metodic încă de la urcarea pe tron şi, aproape un demisecol a strâns laolaltă elementele unei bune raportări la posteritate.” Ele sunt prezente în folclor, în cronici, în ctitoriile sale laice sau bisericeşti. „Dacă sentimentul popular îl ipostazia pe Ştefan ca domn evlavios şi drept, de la care se aştepta mult bine, în registru aulic amintirea lui nu era mai puţin semnificaCu toate înfăptuirile sale, Ştefan cel Mare a venit în întâmpinarea aşteptărilor şi năzuinţelor vremii sale şi, poate de aceea, „lucrările sale” au rămas în mentalul colectiv şi numele îi este rostit cu evlavie. Caracterizând-l,  Nicolae Iorga scria că „ în slăvitul domn, poporul român dorea să afle cea mai deplină şi curată icoană a sufletului său. Cinstit şi harnic, răbdător fără să uite, viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care i se par că vin printr-însul  de aiurea şi de mai sus. Şi cu cât se vede această icoană mai limpede, cu atât se înţelege mai desăvârşit şi se iveşte mai mult, cu atâta şi viitorul se deschide mai bun, căci atunci neamul merge drumul strămoşului cuminte.” Nu altfel este prezentat de istoriografia noastră, astfel încât se poate spune că „nimeni nu a fost venerat mai mult decât marele Ştefan, pe seama căruia se păstrează încă o mulţime de povestiri, credinţe, cântece după atâtea secole. Ele nutresc şi discursul istoric insidios în dimensiunea lui inefabilă”.

În acest cadru a fost lansat volumul „ Artă şi civilizaţie în timpul lui Ştefan cel Mare”, publicat sub egida Ministerului Culturii şi Cultelor, de Compania Naţională a Imprimeriilor Coresi SA.