Aula
Academiei Române a găzduit, în ziua de 23 august 2004,
sesiunea de comunicări ştiinţifice cu tema „23
august 1944 după 60 de ani. Interpretări şi reinterpretări”,
organizată de Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie
a Academiei Române.
Deschizând
lucrările sesiunii, acad. Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, a motivat pentru ce a
fost organizată această sesiune dedicată zilei de 23
august, „eveniment care a fost confiscat şi de multe
ori mistificat. ”Acum este posibilă o dezbatere liberă
şi numeroasele documente noi descoperite îngăduie o
judecată dreaptă a evenimentelor petrecute atunci.
Un motiv special constă în faptul că acum Academia
Română pregăteşte cel de al IX-lea volum din Istoria Românilor,
care acoperi anii 1940-1948. „Este o epocă tragică
şi este bine să o cunoaştem în totalitatea şi în esenţa
ei. Trebuie să ne asumăm adevărul. Dar ca să-l asumăm
trebuie să-l cunoaştem. Cunoscându-l, ne putem apăra
corect de acuzaţiile nedrepte, de exagerările, mistificările,
procesele de intenţie, culpabilizările care s-au ţinut
lanţ timp de o jumătate de secol şi n-au încetat nici
astăzi ... În 1945, când fascismul a fost înfrânt,
intelectualii români credeau că ceva esenţial se va
schimba în viaţa noastră.” Amintind de volumul de
interviuri „Lumea de mâine” a lui Ion Biberi,
au fost citate ideile în care, atunci, credeau Mihail
Sadoveanu, Dimitrie Gusti, Mihail Ralea, Tudor Vianu, Alice
Voinescu şi George Călinescu. Realitatea avea să arate că
„lumea românească nu a arătat deloc aşa cum îşi
închipuiau intelectualii în 1945... Mulţi dintre visătorii
din 1945 au avut tristul privilegiu de a verifica prin
propria experienţă, adică prin detenţie, contrariul a
ceea ce credeau...şi care s-a dovedit a fi începutul altei
tragedii.”
Acad.
Dan Berindei,
moderatorul lucrărilor sesiunii,
a abordat ziua de 23 august ca o „dată
memorabilă a istoriei naţionale” nefericit situată
între „politică şi istorie”. Afectată ades
de politică, istoria este modificată, denaturată, cum s-a
întâmplat şi cu actul de a 23 august, nu odată
diabolizat. Tocmai de aceea,
„suntem datori ca înlăturând negând afirmaţii
incompetente să-i facem bilanţul, care revine
istoriografiei şi reprezentanţilor ei autentici şi
revine, de asemenea, Academiei Române ca înalt for de
echilibru şi judecată, ca apărătoare a memoriei naţiunii.”
Distinsul istoric a argumentat că „actul istoric de
la 23 august este demn de figura la loc de onoare între
momentele decisive, cu valenţe de istorie universală, de
la sfârşitul teribilei conflagraţii.” Atunci,
evenimentul a fost perceput ca o descătuşare, „o
revenire la normalitate, când, dimpotrivă, era începutul
unui lung calvar, care nu se va încheia, păstrându-şi
sechelele dureroase, pe care le resimţim încă cu toţii.”
Nu a fost, nici pe departe, o eliberare de către armata roşie,
„ţara a fost ocupată şi supusă durului regim al
ocupantului, bogăţiile ei au început să se scurgă
ireversibil şi, din păcate în multe privinţe
iremediabil, către Răsărit.” Pe plan social au început
modificări dureroase, cu numeroase repercusiuni, dar a
considera 23 august ca „marele vinovat”, înseamnă
a nu ţine seama de existenţa, atunci, a unei situaţii fără
ieşire.” Se ştie că, „în jocul marilor
puteri România era alocată zonei de dominaţie sovietică.”
Scenariile alternative posibile fac ca 23 august să apară
„ca răul el mai mic la care s-a recurs, nu în condiţii
optime, dar fără de care ţara risca, atunci, dispariţia
de pe harta continentului.” Din păcate, aportul
armatei române, jertfele numeroase, nu au fost luate în
consideraţie „când s-a luat decizia politică a
marilor puteri învingătoare, nerecunoscându-se, prin
Tratatul de la Paris, cobeligeranta, deplin meritată şi plătită
din greu cu tribut de sânge şi de pierderile materiale de
naţiunea română.” Cert este că datorită actului
de la 23 august „existenţa statului român nu a fost
întreruptă şi tot
datorită lui românii s-au înscris în calendarul lumii
contribuind într-o măsură importantă la scurtarea celui
de al doilea război mondial.” Şi este limpede că însemnătatea
acestui moment depăşeşte România şi se afirmă ca
„un moment de istorie universală.”
Intitulată
„O zi decisivă a celui de al doilea război
mondial”, comunicarea prezentată de dr. Florin
Constantiniu, membru corespondent al Academiei Române,
a ilustrat, cu numeroase documente,
adevărul acestei evaluări făcute de un celebru
istoric englez şi care „se reazemă pe constatarea că
în urma defecţiunii României, întreg dispozitivul
militar al Germaniei din Europa de sud-est s-a prăbuşit şi
că ceea ce a fost o înfrângere militară în spaţiul românesc
ca urmare a declanşării sovietice s-a transformat într-o
catastrofă care şi-a amplificat în timp proporţiile.”
A fost înfăţişat un veritabil film al zilei de 23
august, cu evenimentele internaţionale care au anticipat
acest act istoric şi a celor care au urmat. În esenţă,
pentru Hitler, era o problemă de timp şi spaţiu, care să-i
permită pregătirea unui potenţial militar perforant. Or,
evenimentele de la 23 august „au privat Germania de un
aliniament strategic, poarta Focşanilor, şi un al doilea,
care era lanţul munţilor Carpaţi.” În acelaşi
timp, „Germania a pierdut cel mai important zăcământ
de petrol”. Ceea ce s-a petrecut la 23 august, a fost
comparat cu debarcarea din Normandia.
A fost o acţiune, care, aşa cum s-a apreciat,
„a salvat mii şi milioane de vieţi germane, ruse,
engleze, americane, dar despre care, poate, doar
că poate unul la un milion dacă ştie ce s-a întâmplat
în ziua de 23 august 1944”. Aşa este, dar
„istoricii români, Academia Română avem datoria să
o spunem şi s-o spunem răspicat.”
Făcând
un bilanţ al lucrărilor consacrate acestui eveniment de-a
lungul anilor, prof. dr. Gheorghe
Buzatu a subliniat că au apărut aproximativ 1000 de cărţi
speciale, 1500 de cărţi generale în care este cuprins
acest moment, 3000 de articole, valorizându-se aproape
15.000 de documente. Pornind de aici, istoricul ieşean şi-a
expus „propriile gânduri”, bazate pe cercetările
proprii ce permit aprecierea că, la 23 august,
„ a fost o lovitură de stat, prost pregătită,
deşi, culmea, a reuşit!”. „Actul de la 23
august i-a ajutat pe aliaţi în sectoare de front, iar
sovieticilor, pur şi simplu, le-a oferit o ţară, România,
pe tavă.” E
important să reţinem că, „în primul rând, ar
trebui să facem eforturi pentru a evita falsa înţelegere
a faptelor în care s-au împletit dar s-au şi despărţit,
din nefericire, în
chip dramatic şi decisiv creindu-se o prăpastie între
ele.” Poate cuvântul corect care ar trebui să fie
folosit este cel de „trădare”, deşi nu este
pronunţat. În ideea că a fost vorba de o lovitură de
stat s-au invocat numeroase documente, între care
„episodul cardinal” a fost arestarea Antoneştilor,
într-o reconstituire a evenimentelor, folosind numeroase
documente, dar în principal, „Însemnările din celulă”
dintr-o agendă din 1930 a regelui Carol al II-lea şi o
serie de detalii din interogatoriile lui Ion Antonescu în
cadrul pregătirii procesului „marii trădări naţionale.”
Din cercetarea acestor documente se deduce existenţa
a două soluţii - a complotiştilor şi a victimelor
loviturii de stat. S-a desprins concluzia: „...Regele
şi echipa sa, complet nepregătiţi, apreciau că era
suficient ca să se anunţe arestarea Antoneştilor şi întoarcerea
armelor, că Aliaţii – iluzie deşartă – s-ar
fi grăbit să ofere României armistiţiul, în cele mai
bune condiţiuni! Or, se cunoaşte prea bine, nu avea să
fie aşa. N-a fost admis nici un armistiţiu, iar presa
internaţională (Times, New York Times ş.a.) de a doua zi
(24 august 1944) s-a limitat să vorbească de capitularea
României, care, efectiv, se produsese. Ion Antonesscu urmărea,
dimpotrivă, să încheie efectiv un armistiţiu, ale cărui
consecinţe, mult mai favorabile unei capitulări de genul
celei menţionate, ar fi fost incontestabil pozitive.”
Devine astfel evident că despre 23 august „ştim mai
puţine decât ar fi posibil să descoperim” şi
evenimentele de atunci „rămân pentru multă vreme un
excelent subiect de noi şi deosebit de fructuoase explorări
şi descoperiri.”
Abordând
„Rolul forţelor politice în pregătirea şi înfăptuirea
actului istoric de la 23 august 1944”, prof. dr. Ioan
Scurtu, subliniind că „istoria este o ştiinţă
care se îmbogăţeşte continuu, pe baza unor noi documente
scoase la iveală, a reliefat o serie de concluzii esenţiale,
dintre care amintim: România a intrat în cel e al doilea război
mondial pentru a-şi reface graniţa de Răsărit şi
singurul partid care s-a opus a fost, cum se ştie, partidul
comunist. „De la sfârşitul lunii iulie 1941, când
Basarabia şi nordul Bucovinei au fost reintegrate statului
român, poziţiile guvernaţilor şi cele ale principalelor
partide s-au despărţit”, singurul partid care şi-a
menţinut poziţia fiind cel comunist. Bătălia de la
Stalingrad a fost un „adevărat şoc pentru întreaga
clasă politică din România” şi au fost momnte în
care regimul antonescian a colaborat cu liderii partidelor
istorice, „ajungându-se până la acţiuni comune vizând
negocierea armistiţiului cu Naţiunile Unite şi ieşirea
României din alianţă cu Germania.” Acest consens a
existat până în dimineaţa zilei de 23 august, însă nu
a fost finalizat într-o decizie comună, aşa încât după
arestarea lui Antonescu, la radio a fost dată Proclamaţia
regală prin care se anunţa „ieşirea noastră din
alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului
cu Naţiunile Unite.” Au fost momente de mare cumpănă
şi hotărârea era necesară pentru salvarea naţională,
regele Mihai fiind „sprijinit de liderii principalelor
partide politice şi de armata română” şi trebuie să
„recunoaştem această realitate, fără ură şi fără
părtinire.”
Comunicarea
„Armata română şi schimbarea de alianţă din
1944”, prezentată de Colonel dr. Petre
Otu, a înfăţişat pe larg, cu o bogăţie de referiri
la documente, desfăşurarea evenimentelor începând cu 20
august, după ce bătălia de la Stalingrad a dus la o criză
a relaţiilor româno-germane şi „România şi-a dat
seama că războiul este pierdut şi a început tatonările
pentru ieşirea din Axă şi alăturarea de coaliţia
Naţiunilor Unite. ”La mijlocul lunii august
1944, Germania nu mai avea capacitatea şi nici mijloacele
de a acapara teritoriu românesc şi de aşi îndeplini
angajamentele asumate la 30 august 1940.” La 23 august
1944, trupele sovietice ajunseseră „pe aliniamentul
nord, Târgu Neamţ, sud-vest, Roman, sud, bârlad,
nord-est, Huşi... şi această ofensivă a precipitat criza
finală a raporturilor româno-germane.” Situaţia era
deosebit de complexă şi s-a făcut precizarea că
„ostilităţile au fost începute de germani, la
ordinul lui Hitler, nu de români.” Difuzarea Proclamaţiei
regale a generat o anume confuzie, ceea ce a dus la sporirea
numărului de jertfe. „Prin proporţiile sale,
pierderile suferite de armata română pe frontul din
Moldova se ridicau la cele de la bătălia de la Stalingrad,
ceea ce face ca numai din acest punct de vedere să se
vorbească de Stalingradul de la porţile Moldovei.”
Pe tot parcursul acestor evenimente, armata română s-a
comportat admirabil. „Strict juridic vorbind, la 23
august 1944 a avut loc o schimbare de guvern... care a
antrenat o schimbare de alianţă, ieşirea din Axă şi alăturarea
la coaliţia Naţiunilor Unite.” Dincolo de toate cele
afirmate şi de cele ce se mai pot afirma, reţinem că
„la 60 de ani distanţă de la acele evenimente,
rememorate astăzi de societatea românească sub semnul
unor dispute, spunem că armata română a pierdut în cel
de al doilea război mondial 800 de mii de oameni şi că
aceste jertfe au dreptul măcar la recunoştinţa noastră.”
Pentru că, ne învaţă Miron Costin, „nemurirea
oamenilor s-ar stinge de n-ar avea în cuget amintirea
trecutului.”
Au
participat acad. Maya Simionescu, acad. Florin Gh. Filip,
acad. Marius Iosifescu, acad. Gheorghe Vlăduţescu, vicepreşedinţi
ai Academiei Române, acad. Victor Voicu, secretar general
al Academiei Române, P.F. Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, membru de onoare al Academiei Române,
membri ai Academiei Române, specialişti, cercetători.
|