Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului
Membru de onoare al Academiei Române  

Un simbol al lumii ortodoxe

În cadrul unei ceremonii care a avut loc în aula Academiei Române, acad. Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, a înmânat însemnele academice Sanctităţii Sale Bartolomeu I, Patriarh Ecumenic al Constantinopolului - Noua Romă, „un om luminat, un simbol al lumii ortodoxe”. Amintind că şi Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea este membru de onoare al Academiei Române, acad. Eugen Simion a subliniat că „cei doi mari reprezentanţi ai lumii creştine se întâlnesc sub cupola acestei Academii”. 

(imagini)

În acest fel, ziua de 16 octombrie dobândeşte o semnificaţie emblematică şi simbolică: „Cei doi reprezentanţi ai lumii creştine, catolic şi ortodox se regăsesc aici sub semnul înţelepciuni  şi toleranţei”. Înţelepciune ca mod de a fi în armonie cu tot ce ne înconjoară şi poate face din toleranţă, ca bunăvoinţă  şi generozitate , un  principiu de echilibru al lumii din lăuntrul şi din afara omului.  

Cultura şi civilizaţia în viziunea Bisericii 

SS Bartolomeu I a început prin a-şi exprima bucuria şi mulţumirea „pentru respectul şi dragostea faţă de marea Biserică a lui Hristos, Biserica mamă din Constantinopol, dragoste concretizată în acest moment, în acest act, care, deşi priveşte persoana smereniei noastre, credem, totuşi că-şi are sorgintea în aprecierea şi consideraţia Dvs. faţă de întreaga activitate spirituală desfăşurată de Patriarhia Ecumenică, atât în trecutul său istoric, cât şi în contemporaneitate.” În continuare, Sanctitatea Sa a împărtăşit  câteva gânduri despre „Cultura şi civilizaţia în viziunea Bisericii”, temă de o acută actualitate a lumii noastre. Redăm, în continuare,  câteva fragmente din acest discurs de recepţie.  „După cum cunoaşteţi, Biserica Ortodoxă crede că referatul Vechiului Testament despre crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu prezintă importanţă capitală şi are consecinţe însemnate asupra comportamentului credincioşilor. Aici nu este vorba de un antropomorfism al Divinităţii şi nici de prezentarea în sensul propriu al expresiei „chipul lui Dumnezeu”. Avem, în cazul de faţă o distincţie semantică dintre semnificat şi semnificant. Expresia în cauză  semnifică faptul omul se deosebeşte de cealaltă creaţie prin anumite constituente esenţiale... Doar omul este înzestrat cu libertate, raţiune, conştiinţă de sine. Numai el posedă însuşiri asemănătoare cu însuşirile Creatorului. Dintre acestea se numără  capacitatea de a crea, dată în exclusivitate lui şi exprimată, mai ales,  prin cultură şi civilizaţie. Dumnezeu a creat ex nihilo tot ceea ce există şi fiecare fiinţă a primit anumite calităţi specifice, dar, dacă observăm capacităţile tuturor fiinţelor aduse la existenţă, constatăm că nici una nu are facultăţile creatoare ale omului. Unele se manifestă în domeniul cunoaşterii, pe care omul o înmagazinează, o clasifică, o prelucrează şi o ameliorează permanent, altele se manifestă în domeniul tehnicii, care asociată şi susţinută de cunoaştere, duce la realizări tot mai noi, mai înalte, mai îndrăzneţe, iar altele  se referă la artele frumoase prin care se exprimă trăirea valorilor estetice...

Totalitatea creaţiilor noastre materiale şi spirituale, a operelor noastre materiale şi spirituale alcătuiesc cultura şi civilizaţia umană. De la început, trebuie să spunem că, faţă de această cultură şi civilizaţie, Biserica Ortodoxă a adoptat o atitudine de evaluare critică şi receptare selectivă. În viziunea ortodoxă, orice manifestare a creativităţii culturale a omului are valoare, dar nu întotdeauna integral valoare pozitivă. Cultura şi civilizaţia nu se justifică prin sine fără raportare la celelalte. Sunt nenumărate exemple de activităţi umane care constituie un recul şi o degradare a culturii şi civilizaţiei. Lagărele de concentrare, crematoriile naziste, terorismul contemporan, de oriunde ar proveni şi uneori aprobat şi susţinut de anumite grupări religioase, exploatarea femeilor şi copiilor, genocidurile, concepţiile naţionalist-rasiale, discriminările şi epurările, oprimarea minorităţilor, distribuirea inegală şi nedreaptă a produsului economic al societăţii, drogurile, comerţul cu stupefiante şi  atâtea alte plăgi sociale sunt doar câteva exemple de manifestări cu caracter negativ întâlnite în culturi şi civilizaţii din vremea noastră.

Uneori, termenul cultură se foloseşte pentru a indica numai acele manifestări şi realizări artistice denumite culturale. Biserica Ortodoxă nu procedează însă arbitrar pentru a clasifica şi combate manifestări culturale cu caracter negativ. Aprecierile ei sunt întemeiate pe experienţa a peste două milenii de viaţă şi în virtutea dreptului la opinie îşi exprimă liber punctul de vedere. Obiectivul ei constă în ferirea credincioşilor  de eroarea conform căreia orice creaţie poate fi acceptată numai şi numai pentru că este etichetată operă de artă.  Ca orice creaţie umană, opera de artă se supune criticii în urma analizării din mai  multe puncte de vedere. Astfel, sunt verificate elementele ei estetice, armonia ei şi măsura dar şi conţinutul mesajului pe care îl transmite şi influenţa pe care o exercită asupra celor care o văd sau o ascultă...

Biserica îşi formulează şi îşi expune propriul ideal superior. Acesta este aplicat în comuniunea sfinţilor, comuniunea celor care înaintează pe calea sfinţeniei în spaţiul sacru al locaşului de închinare, de altfel destul de familiar multora dintre noi. Se trăieşte frumuseţea creativităţii omului adaptată la poruncile lui Dumnezeu. Forme aparte ale bogatei şi variatei creaţii culturale şi de civilizaţiei creştine sunt comunităţile monahale. În ceea ce priveşte structura socială a învăţăturii Evangheliei, trebuie spus că acolo se realizează inversarea criteriilor de apreciere a valorii meritelor, aplicate de obicei în lume. Acolo, cei dintâi devin slujitori ai trebuinţelor celor din urmă. Sistemul democratic şi aristocratic, în sensul de promovare a celor mai buni, acolo este lăsat în urmă.  Se instaurează dragostea şi respectul reciproc ca principii de reglementare a relaţiilor dintre membrii comunităţii. În acest fel, stabilirea unor anumite trepte pe care cineva poate avansa în societatea profană, prin meritele sale, acolo devine de prisos.  Pentru că acolo cel care este superior din punct de vedere intelectual, sau din punctul de vedere al altor capacităţi în comparaţie cu ceilalţi  se foloseşte de acestea punându-le în slujba comunităţii, în slujba ultimului şi celui mai smerit frate, nu pentru a se afirma pe sine. Acolo, arta înseamnă şi încearcă să exprime cea mai înaltă armonie, purificare până la sfinţire, transformarea credincioşilor sfinţiţi prin lucrarea dreptei Celui Preaînalt, care umbreşte cu harul Său, stropeşte cu isop, iar păcătoşii „mai mult decât zăpada se albesc”.  Şi aşa se restaurează frumuseţea cea dintâi, a celor dintâi creaţi.

În Biserică şi chilii, icoanele nu sunt opere de artă, nu sunt simple reprezentări ale chipurilor unor persoane iubite, ele sunt reprezentări ale transfigurării tainice ale persoanei umane, atunci când în fiinţa ei se revarsă harul dumnezeiesc, ceea ce îi  dă buna îndrăzneală să strige, împreună cu Apostolul Pavel: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte întru mine”. Muzica nu constituie  o expresie a sentimentelor umane, ci este reflexie a armoniilor cereşti pe care urechea nu le auzit. Acolo cuvântul nu exprimă cunoştinţe sau reflecţii, ci iniţiază tainic şi îndeamnă spiritual spre înălţare în altă lume; o lume, care deşi este existentă şi se revarsă în tot universul, rămâne, totuşi, nevăzută ochilor fireşti. Acolo arhitectura nu se impune cu aroganţă, ci slujeşte Liturghia din viaţa de zi cu zi, „Liturghia de după Liturghie”, slujeşte dumnezeiasca Liturghie, care constituie centrul vieţii creştine şi aduce întreaga creaţie la Creatorul ei cu smerenie şi adâncă mulţumire. Mediu înconjurător natural, creaţia lui Dumnezeu, acolo se bucură de respect, este ocrotită şi păstrată fără să se atenteze la integritatea ei şi fără să se abuzeze şi să se forţeze capacitatea de producţie. Societatea creştină autentică este cea mai desăvârşită realizare a culturii şi civilizaţiei. Ştiinţa slujeşte binele, bunurile materiale sunt distribuite acolo în funcţie de trebuinţele fiecăruia...

Desigur, în afara comunităţilor monahale, în societăţile contemporane, deşi în majoritatea lor creştine şi multiculturale, nu se aplică stilul de viaţă comunitar, călugăresc. Nici nu se poate cere membrilor acestor comunităţi să adopte acest mod de viaţă. Cu toate acestea este clar, şi de aceea uşor de înţeles, că principiile filantropice (n.n. iubirea de om) ale Evangheliei au exercitat o influenţă puternică asupra comunităţilor creştine şi, de-a lungul veacurilor, le-au dat o mireasmă specifică şi o culoare aparte. Acest fapt este evident mai ales acolo unde credinţa şi evlavia sunt mai puternice, aşa cum se întâmplă în România. Cei care au vizitat mai multe ţări creştin-ortodoxe  sesizează imediat diferenţele, îşi dau seama de aroma mirului Sfânt  persistentă în atmosfera vieţii sociale ortodoxe.

În ciuda imperfecţiunilor din societăţile creştine, este evidentă superioritatea culturii şi civilizaţiei creştine. De aceea trebuie să căutăm căile pe care societăţile contemporane pot accepta principiile de viaţă enunţate. Creşterea influenţei culturii şi civilizaţiei creştine autentice este garantul pentru ameliorarea nivelului de trai, asigurarea prosperităţii şi dobândirea fericirii.