SIMPOZIONUL INTERNAŢIONAL DE MUZICOLOGIE “GEORGE ENESCU”  Bucureşti, 9-10 septembrie 2005 ( detalii Program )

Dăinuirea geniului

La 22 iunie 1933, în aula Academiei Române, George Enescu rostind discursul său de recepţie, după cuvenitul omagiu adus lui Iacob Negruzzi, a vorbit despre contopirea şi completarea poeziei şi muzicii, a cuvântului cu tonul, subliniind: „Cuvântul aruncă lumină vie asupra sentimentelor, descriindu-le, precizându-le în chip plastic. Graţie cuvântului, gândirea se poate formula. Muzica, revărsându-se-n adâncimile sufletului, pătrunde misterioasă, cele mai tăcute taine ale simţirii...Astăzi, pentru întâia dată, Academia Română, acest sanctuar al cuvântului, îşi deschide porţile spre a primi muzica sub cupola sa. Este o zi de dulce bucurie, când în templul cugetării si-al înţelepciunii, solemn păşeşte Euterpe, muza mândră şi binefăcătoare”. În răspunsul său, G. Ţiţeica, după o amplă prezentare a creaţiilor sale, considerându-l „o pildă de urmat şi o dovadă că un mare artist poate fi, în acelaşi timp, şi un mare caracter”, i se adresa: „D-ta eşti în străinătate un strălucit reprezentant al neamului românesc, iar acţiunea d-tale de misionar pentru cunoaşterea şi înţelegerea ţării este sigură şi durabilă”.

Zilele trecute, Academia Română l-a omagiat pe geniul muzicii româneşti în cadrul unui simpozion internaţional organizat împreună cu Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR), Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti (UNMB) şi Societatea Română de Radiodifuziune, manifestare integrată firesc în Festivalul internaţional, devenit pentru mulţi dintre noi, un ritual al armoniilor. În principal, tema dezbătută a fost „George Enescu –Estetică şi stil”, prilejuind prezentarea a 44 de comunicări în nobila strădanie de a tâlcui prezenţa marelui artist în configuraţia valorilor muzicii româneşti şi universale. Au participat 60 de specialişti jumătate dintre ei din ţară şi cealaltă jumătate de peste hotare( Austria, Germania, Franţa, SUA, Serbia). În linii generale, comunicările au tratat amplu şi cu o înaltă ţinută ştiinţifică aspecte teoretice ( „Poeticitatea enesciană”, de Al. Leahu; „O estetică enesciană subiectivă”, de Aurel Stroe; „Retour a Enesco”, de Ştefan Zorzor; „Imaginea actuală a creaţiei enesciene, de Cornel Ţăranu sau paradoxurile geniului enescian”, de Viorel Cosma sau „George Enescu – un geniu al sunetelor”, de Vasile Tomescu) şi altele precis conturate (Debussy şi Enescu, de Lukas Haselöck; „Colecţii iconografice şi crearea folclorului”, de Jorg Siepermann; „Drumul lui Oedip de la Kitheron la Crângul sacru”, de Despina Peticel; „Oedip – o altfel de lectură”, de Marin Marian; „Paralelă stilistică Enescu-Toduţă”, de Dan Voiculescu; „Enescu şi Lipatti. Aspecte ale artei lor interpretative”, de Grigore Bărgăoanu). Imaginea complexităţii geniului enescian a fost fericit completată de lucrările din secţiunea „Documente inedite”, moderate de Gh. Firca ca şi de lansarea celei de a doua ediţii a lucrării „George Enescu – Interviuri” datorată Laurei Manolache. Semnalăm şi alte apariţii: o nouă ediţie „Oedip de George Enescu” de Lucian Voiculescu, lucrarea distinsă cu premiul „Heliade Rădulescu” al Academiei Române în 1947, albumul „George Enescu în constelaţia muzicii universale”, de Vasile Doroş, „Amintirile lui George Enescu”, de Bernard Gavoty (ediţie bilingvă), tradusă şi îngrijită de Elena Bulai, volumul cu lucrările ultimelor celor două simpozioane „George Enescu” ş.a.

Cosmicismul sunetelor

Acad. Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, în alocuţiunea de deschidere, l-a definit pe Enescu „discipol al armoniei”, „un spirit care nu trece prin crize genialoide, un creator care are sentimentul că nu este unic pe lume...un muzician care vrea să împace lumea, nu s-o dezbine...care nu vrea să domine lucrurile, nu le dispreţuieşte, nu le refuză, vrea doar să le cunoască şi să se înţeleagă cu ele”. Disocierea dintre a cunoaşte şi a înţelege face să luăm seama de modestia lui Enescu în termenii unei „cuminţi” asumări a lumii în care şi-a pe-trecut viaţa în miraculosul spaţiu al dăinuirii. Până şi dezacordul cu lumea de după cel de al doilea război mondial este un acord cu vocaţia, cu crezul său de viaţă, cu arta pe care a slujit-o cu geniu şi cu un devotament exemplar. Era, cum scria Lucian Blaga, „un timp fără patrie”...în care doar creaţia mai putea transforma haosul în cosmos, într-o nouă armonie prefigurând viitori posibili. Mai era un alt „ceas al creaţiei româneşti” între noi „ispite” despre care scria Mircea Vulcănescu în cătarea sa de a preciza „axa de orientare a spiritului românesc în existenţa şi raţiunea prin care ne justificăm dreptul de a fi români în faţa spiritului pur”. De aceea geniul său nu poate fi compatibil cu nici o tipologie; de aceea se poate vorbi, cum s-a şi făcut de numeroase influenţe nici una definitorie, fiind mai degrabă afinităţi; de aceea l-am putea înţelege mai lesne în termenii unor consonanţe pentru care şi disonanţele sunt doar benefice prilejuri de extensie, sau al unui cosmicism în sens blagian. L-am mai putea înţelege şi în termenii concepţiei lui Ştefan Lupaşcu sau în cei ai filosofiei lui Alexandru Bogza. 

Pentru Adrian Iorgulescu, ministrul Culturii şi Cultelor, a vorbi acum despre Enescu este „o provocare”, pentru că s-a acumulat un volum impresionat de material documentar şi, ades, punctele de vedere ale analiştilor sunt, inevitabil, subiective sau incomplete. „Personalitatea şi opera sa rămân greu explorabile, dificil explicabile, încărcate de un conţinut pe cât de vast, pe atât de profund şi, într-o oarecare măsură abscons”. Rămâne mereu sigură întoarcerea la surse – întreaga creaţie, interviurile şi memoriile sale. Mărturisea că „ în lumea muzicii, sunt cinci într-unul – compozitor, dirijor, pianist, violonist şi profesor”, că înţelegea viaţa fără muncă nu are nici o raţiune şi se odihnea „ de muncă prin muncă”. Şi un crez: „Muzica este adevărul meu”, şi nu găsim hotare între viaţa şi muzica sa, convins că este „o limbă a omeniei şi fraternităţii...nu o stare, ci o acţiune”. O altă caracterizare: gigantică plămadă a modestiei şi geniului artistic, floare sănătoasă crescută în plămada umplută de arome a câmpiei româneşti, arta lui George Enescu rămâne, alături de arta nemuritorilor Eminescu, Lucian, Brâncuşi, Arghezi, o esenţă înaltă în răzoarele bogate ale culturii noastre”. 

Octavian Lazăr Coma, preşedintele UCMR, amintind despre literatura luxuriantă ce i-a fost consacrată a convins de realitatea unui paradox – despre Enescu se ştie atât de mult şi, totuşi atât de puţin. Am perceput un fel de patos în toate cuvintele despre Enescu şi l-am înţeles ca datorat spiritului său vizionar în care ne putem recunoaşte ca unicităţi într-o mare şi unică simfonie. A fost un pianist fabulos care stăpânea şi orga, viola, violoncelul, flautul şi chiar cornul. Am mai aflat de talentul său plastic, de desenator şi caricaturist, ca şi de talent literar. De aceea, este firească propunerea înfiinţării unui „Institut Naţional de Muzicologie”, care „să declanşeze un front sistematic de cercetare, de evaluare şi valorificare a patrimoniului naţional românesc”. Ce se mai poate realiza? „Analiza profundă a partiturilor, valorificarea concertelor enesciene, cronologia activităţii, identificarea cronicilor despre concertele enesciene, cunoaşterea tuturor interviurilor pe care le-a dat peste hotare”. 

Mihai Cimpoi, membru de onoare al Academiei Române, a vorbit despre un concert pe care Enescu pe 28 martie 1918, a doua zi după unirea Basarabiei cu România, la Bălţi, unde s-a înfiinţat şi o Societate muzicală care îi purta numele. A doua zi, Enescu declara ziarului „România nouă” din Chişinău, Enescu: „Aşa de mult am îndrăgit această ţară, încât o să revin curând iarăşi pentru a da concerte la Bălţi, la Soroca şi oriunde m-ar chema cineva. Aş fi fericit dacă aş putea ajuta din venitul concertelor orice fel de operă naţională sau de binefacere”.

Mereu şi mereu Oedip

Descifrând poeticitatea enesciană, prof. Al Leahu a îmbinat muzica şi filosofia cu poezia subliniind că „poeticitatea rezultă din proiecţia artei metaforice a selecţiei pe ax metonimică a discursului” într-un fluid, o pansonoritate, ca o realitate profundă a celei de a cincea esenţa, eterul, aflată la originea fiinţelor vii. Cum spaţiul este prea puţin pentru câte ar mai fi de spus şi pentru a trece în revistă mari nume de muzicieni evocate, vom reveni la Oedip, operă al cărei „stil este simplu şi cam aspru”, căreia i-a dedicat ani de trudă şi care rămâne capodopera vieţii sale.

Cum însuşi Enescu considera caracterizarea lui Iorga perfectă o transcriem. „Toate accentele se unesc pentru a forma o strălucită operă, în care o viaţă întreagă se rezumă şi atâtea din ele sunt ale noastre, chiar dacă străinii nu pot ghici de unde vin. De la noi solemnitatea care se găseşte atavic în sufletul celui născut pe plaiurile vechii Moldove eroice, acea maiestate calmă ca a biruitorilor voievozi; de la noi pietatea adâncă şi discretă a aceloraşi domni înălţători de sfinte lăcaşuri, cu adânc de umbră şi pace şoptită a rugăciunilor de noapte târzie; de la noi duioşia, plânsetele de fluier în amurguri dumnezeieşti de blânde şi mai ales de la noi acea strămoşească măsură, acea înfrânare a tot ce strigă, ţipă şi urlă...;acea oprirea de la orice gest care trece de o margine întinsă în faţa oricărei manifestaţii sufleteşti care, ca să fie sinceră, nu trebuie să iasă din misterul intimităţii celei mai desăvârşite. Poate acelaşi izvor are şi o necontenită tinereţe sprintenă, care în chipul şi în opera lui Enescu biruie anii”.

Ascultând comunicările, concertele, citind am înţeles, în limita omenescului, cuvintele psalmistului. „Lăuda-Te-voi întru îndreptarea inimii”. Pentru că, atunci când sunt sincere, cuvintele de laudă rostite despre Enescu au darul de a ne în-drepta inima, acest organ al transcendenţei...Să-l ascultăm: „Întotdeauna, în cele mai înapoiate epoci, în cele mai durerose împrejurări, omul nu s-a putut dispensa de două lucruri: de mister – care a fost şi este religiunea – şi de efortul către exprimarea frumosului, după felul în care a înţeles să se rostească. Iată de ce nu cred că, vreodată, să poată dispărea de pe pământ mistica individuală şi înălţarea artistică”. 

Text redactat de Elena Solunca