|
|
|
For de consacrare și spațiu de cercetare științifică
|
O aniversare este asemenea lui Ianus, situat în prezent privește spre trecut și viitor, ca un îndemn la reflecție asupra rostului de a fi prin trecerea vremii conjugând la prezentul continuu verbele a cunoaște, a crea, a face.
4 aprilie, Ziua Națională a Academiei Române a oferit prilejul de a raporta prezentul la trecut pentru a da temei mai sigur speranțelor. Cum spunea acad.
Eugen Simion, președintele Academiei Române, e un moment de a răspunde la întrebările: ce am făcut, ce facem și cum facem pentru lumea românească? Astăzi, Academia Română este o
Academie Militans, așa cum o visa Dimitrie Gusti, fiind, deopotrivă, un for de consacrare și un spațiu de cercetare fundamentală performantă. Despre proiectele academice am mai scris în această pagină și despre derularea lor, o vom mai face. Reținem hotărârea de a face cât mai repede reforma în cercetare, pentru o cât mai eficientă integrare în rețeaua europeană și mondială și încrederea că este posibilă printr-o colaborare eficientă cu Ministerul Educației și Cercetării.
Un bun prilej de reflecție este și apariția primelor patru volume (dintr-o serie de opt) din
„Discursurile de recepție”, adunate cu sârguință de dr. Dorina Rusu și apărute la Editura Academiei. Referindu-se la aceste volume, acad.
Dan Berindei a subliniat că: „în țara noastră, unde totul se schimbă, unde, din păcate, nestatornicia a devenit o regulă, Academia noastră, străbătând pe valurile furtunoase ale istoriei și-a dovedit viabilitatea”. Încă în 1919, Ioan Bianu, ctitor și organizator al Bibliotecii Academiei, sublinia că „Academia este o republică culturală autonomă și independentă în toate lucrările ei de orice natură; ea singură își administrează toate interesele, singură își primește membrii și își schimbă statutele și regulamentele, după trebuințele care se ivesc”. De aceea, spunea acad. Dan Berindei, „Alegerea noastră nu a însemnat doar chemarea printre cărturarii cei mai de seamă ai țării
... ci impune, ca și înaintașilor noștri, datoria de a sluji, cu devotament și dăruire acest înalt for al nostru”. Întâia datorie, spunea Ioan Bianu, este ca, intrând în Academie „să lăsăm toate acele pasiuni dizolvante care împiedică pe oameni de la o conlucrare frățească
... numai astfel fiecare dintre noi ne putem împlini datoria față de Academie, căreia îi datorăm un devotament desăvârșit”. Judecând din această perspectivă, putem spune că Academia și-a împlinit această misiune și, după 1989, când și-a reluat funcțiile tradiționale a intrat într-un proces de reînnoire, pe care îl putem aprecia pe mai multe niveluri. Mai întâi, astăzi 85% dintre membrii ei sunt aleși după 1989, fapt ades ignorat pe nedrept. Activitatea științifică și de creație culturală este, ca rezultate, superioară suportului financiar primit, fapt ilustrat de participarea la numerose proiecte de cercetare, de modalitatea activă de implicare în viața cetății. Integrarea în structurile euro-atlantice este un proces dificil, un fel de pariu cu viitorul, pe care sperăm să-l câștigăm. Legislativ, cel puțin pe hârtie, și-a recuperat, aproape în întregime, averea de care are nevoie pentru a-și asigura o deplină independență.
|
Pentru o bună cunoaștere și o dreaptă judecată
|
Acad. Radu Voinea a evocat momente din anii 1848-1989, când Academia Română s-a confruntat cu nebănuite greutăți, începând cu eliminarea unor membri valoroși și înlocuiți de alții pe criterii politice. Nu au fost, însă, eliminate chiar toate marile personalități și au fost aleși și oameni de știință autentici, de-ar fi să-i amintim pe Remus Răduleț, Elie Carafoli, Ștefan Milcu, Șt. S. Nicolau, Ștefan Bălan, Miron Nicolescu, Șerban Țițeica, Grigore Moisil, George Oprescu ș.a. Condițiile erau relativ bune. Ca secretar general și apoi președinte al Academiei Române, acad. Radu Voinea, cu binecunoscutul său har de povestitor, a relatat momente prin care a trecut Academia pentru a-și salva statul. Timpurile se înăspreau, condițiile erau mereu mai ostile - reducerea relațiilor internaționale, lipsa aparaturii, a accesului la informația științifică ș.a. au făcut ca Academia să fie mereu mai izolată de comunitatea științifică internațională. Ades, deși membri ai Academiei erau invitați la conducerea de partid, faptul se consemna ca atare, dar nu se consemna nimic despre poziția lor. Desființarea sau transferul institutelor a fost o adevărată „crimă” și au fost personalități care din această cauză s-au stins din viață, de-ar fi să-l amintim doar pe Miron Nicolescu. Primirea Elenei Ceaușescu, a fost din „ordin” și s-a făcut prin „vot deschis”. „În condițiile unei dictaturi paranoice se punea problema existenței Academiei însăși”. Totuși au fost primiți și alți membrii, așa încât numărul total era de 228, în 1974. De atunci, însă, nu s-au mai făcut alegeri. Au fost presiuni foarte mari, ca alegerea lui Nicolae Ceușescu ca președinte de onoare al Academiei. E consolator gândul că, totuși, nu a „distrus-o, cum ar fi putut să o facă”, a lăsat-o să moară... „Am făcut bine, am făcut rău? Vom avea răspunsul la judecata generațiilor viitoare. Poate că vor ține seama de cuvintele înțeleptului cronicar Miron Costin: nu sunt vremurile sub cârma omului, ci bietul om sub vremuri”. Oare refuzul celor patru „plăieși” de la conducere ar fi salvat instituția? Greu de spus. Oricum Academia a supraviețuit. Și o „lecție”, formulată de acad. Eugen Simion: „În Academia Română se intră și trebuie să se intre numai cu dosarul științific”.
Sunt deosebit de actuale cuvintele lui D. Gusti, pentru care instituțiile care au o istorie sunt supuse unui îndoit pericol: „a nu fi bine înțelese de opinia publică și, ceea ce este poate mai îngrijorător, a pierde ele însele sentimentul eficace de ce trebuie să facă, pentru a se adapta la rosturi și la scopuri noi, izvorâte din situații politice, sociale și morale noi”. Pornind de la aceste cuvinte, acad.
Al Zub a dat un răspuns unor „evaluări malițioase” printr-un recurs sine ira et studio la istorie, începând cu geneza Academiei, care a stat „sub semnul unei crize cu implicații ample”. De altfel, toate instituțiile de prestigiu „nu au satisfăcut nicicând și nicăieri așteptările tuturor” (nici Fundația Nobel, de pildă). Discuții contradictorii au fost, nu odată chiar între membrii Academiei, ceea ce l-a făcut pe Nicolae Iorga să spună ca Academia ar trebui să fie un exemplu de solidaritate a generațiilor, de luptă pentru adevăr și devotament față de valorile capabile să-i înalțe pe oameni. În cele din urmă, unitatea activității, aprecia marele istoric, trebuie să rezulte din „caracterul nestrămutat al scopului ei”. La rândul său, Vasile Pârvan observa că rostul academiilor „e ca în cultivarea științei să apropie pe tineri de bătrâni”, Academia devenind un „templum serenum, în care patimile se pierd” și „bătrânețea se fac mai puțin timidă și tinerețea mai puțin năvălitoare”. Desigur, este un ideal spre care se tinde mereu, atât cât să dea substanță speranței. În toate discuțiile a dominat dorința de a răspunde la provocările timpului și răspunsurile au fost cele așteptate. Asta doar până în 1848, când Academia a devenit o instituție de stat într-o țară supusă sovietizării și proletcultismului cu efectele dramatice cunoscute. Prima victimă a fost istoria, apoi limbajul, devenit unul de lemn pentru a se adapta climatului politic dictatorial. Este motivul esențial pentru care, după 1989, Academia și-a reluat rostul său militant și tentația „de a subordona dimensiunea militantă unor calcule politicianiste e reală și trebuie pusă sub supraveghere”. E cert, însă, că acum sunt evidente semnele unei „redresări cu efecte benefice și de durată pentru cultura română”.
|
Promovarea excelenței în cercetare
|
Aceste semne se pot repera începând cu structura Academiei, în care domină științele exacte și tehnologia de vârf, continuând cu alegerea membrilor, împreună reflectate în rezultatele cercetării științifice. Orientându-și demersul mai mult spre viitor, acad.
Maya Simionescu, vicepreședinte al Academiei Române, pornind de la ideea că „de 139 de ani, Academia Română și-a asumat rolul de custode și promotor al științei, rol pe care îl care îl continuă și azi”. În prezent, științele exacte se regăsesc în nouă secții științifice, cu 63 de institute și centre de cercetare. Se fac demersuri permanente pentru promovarea excelenței în cercetare și sunt domenii care ar dispare dacă nu ar fi Academia. Istoria a arătat că orice cercetare de acest fel are aplicație practică în viitor și, în acest sens, avem șanse foarte bune de a participa la competiția europeană. Se întăresc și se înmulțesc relațiile internaționale și „există o bună premisă pentru integrarea științei românești în știința contemporană”. Pentru gradul și modalitatea de integrare în societate s-a amintit programul ESEN I și II; două din cele patru programe selectate de Comunitatea Europeană sunt ale Academiei; institute din București, Iași, Timișoara participă la 28 de programe diferite din CP6. Și am putea continua. Cum cercetarea implică libertatea, aceasta e de neconceput fără responsabilitate și de aceea „suntem datori și nu avem voie să-i dezamăgim pe tineri și avem datoria să-i cultivăm”. Mai este nevoie de un mare efort ca cercetarea românească sa aibă vizibilitatea pe care o poate avea, chiar dacă nu suntem la nivelul tehnologic din occident. „Acolo unde se pun laolaltă idei bune, imaginație științifică, voință, foarte, foarte multă muncă, cercetarea este performantă chiar în condiții dificile”. Mai mult, integrarea în rețele de cercetare poate asigura fonduri cu care să ridicăm nivelul tehnologic ne vom convinge că ceea ce este greu nu este imposibil.
Ce trebuie să facem? Să dezvoltăm cercetarea interdisciplinară, să întărim colaborarea cu catedrele universitare; să fie creată aria românească de cercetare, aliniată la problemele europene și mondiale; intensificate relațiile internaționale; rezultatele să fie publicate în reviste internaționale. „Trebuie să descoperim și să protejăm valoarea, să luptăm poluantei nonvalori”. Da, „cercetarea bună costă, dar una mediocră costă cu mult mai mult”. Și dacă suntem „încrezători este pentru că există libertatea necesară și constrângerea utilă pentru ca ideile noi și calitatea să se poată dezvolta”. Și o speranță: în discursul politic să apară și cuvântul cercetare, să se înțeleagă faptul „că finanțarea cercetării nu este o subvenție, ci o investiție pentru un viitor mai bun”.
În acest cadru au fost înmânate diploma „Distincția Culturală” domnului Sorin Roșca Stănescu, directorul ziarului Ziua și domnului Viorel Popescu, director la Radio România Actualități pentru contribuția la promovarea imaginii Academiei Române. Pentru că activitatea Academiei trebuie să fie mai întâi bine cunoscută ca să poată fi corect apreciată.
Cu ocazia Zilei portilor deschise s-a realizat în sala de expoziții a Bibliotecii Academiei
Române (BAR) vernisajul expozitiei „Academia Română în slujba societății”. Cu
această ocazie au vorbit acad. Eugen Simion, președintele
Academiei Române, prof. Gabriel Strempel , directorul Bibliotecii
Academiei Române și acad. Florin Gheorghe Filip , vicepresedinte al
Academiei Române și coordonatorul expoziției.
Expoziția care a fost realizată conform unui plan riguros și cu aportul unui
număr mare de persoane din Academia Română, Biblioteca Academiei Române (dintre care s-au remarcat
prin efortul depus în activitățile de finalizare dna. Gabriela Dumirtrescu,
dna.
Anca Bogdan, dn. Cornel Lepădatu, dn. Ovidiu Vitan) și din institutele Academiei Române a fost organizată pe mai multe teme : " Proiectele fundamentale ale
Academiei Române", "Valorificarea moștenirii culturale", "Integrarea
Academiei Române în Programul Cadru 6 și în programele naționale de cercetare", "Centrele de
excelență ale Academiei Române", "Activitățile fundațiilor FNSA
și Elias", etc.
|
|
|