|
În anul
Centenarului
Marii Uniri a
românilor,
Academia Română
își reafirmă
punctul de
vedere cu
privire la
identitatea
istorică și
lingvistică a
românilor din
nordul și din
sudul Dunării.
Conform
adevărului
științific,
poporul român
are patru ramuri
istorice -
dacoromâni,
aromâni,
meglenoromâni,
istroromâni -
vorbitori ai
dialectelor
limbii române,
dacoromân,
aromân,
meglenoromân,
istroromân. Toți
acești români
formează o
unitate etnică
și vorbesc
aceeași limbă.
Dialectele
românești -
dacoromân,
aromân,
meglenoromân și
istroromân - se
întâlnesc
într-un spațiu
vast, din
Maramureș și
Carpații nordici
în nord până în
Epir și Tesalia
în sud, din
Istria, la Marea
Adriatică în
vest până la
Marea Neagră și
dincolo de
Nistru în est.
Vorbitorii lor
sunt urmașii
populației
autohtone
romanizate din
Imperiul Roman
de Răsărit.
Atestate în
trecut pe un
teritoriu
unitar, în
nordul și în
sudul Dunării,
dialectele
românești s-au
izolat de-a
lungul timpului,
în urma
pătrunderii
slavilor în
Peninsula
Balcanică
începând cu
secolul al
VII-lea, fapt
care a
determinat unele
deplasări ale
vorbitorilor în
acest spațiu
geografic în
perioada Evului
Mediu.
Dacoromânii sunt
continuatorii
românității
nord-dunărene,
în timp ce
aromânii,
meglenoromânii
și istroromânii
sunt
continuatorii
românității
sud-dunărene.
Unitatea
dialectelor
românești a fost
susținută unanim
de-a lungul
timpului de
către cei mai
importanți
lingviști români
(Ovid
Densusianu,
Alexandru
Philippide,
Sextil Pușcariu,
Theodor Capidan,
Alexandru
Rosetti, Tache
Papahagi,
Eugeniu Coșeriu)
și străini
(Wilhelm
Meyer-Lübke,
Gustav Weigand,
Matteo Bartoli,
Giuliano
Bonfante, Alf
Lombard, Carlo
Tagliavini,
Gerhard Rohlfs).
Româna e
prezentată ca o
limbă unitară,
cu cele patru
dialecte
(dacoromân,
aromân,
meglenoromân,
istroromân) în
enciclopediile
străine: The
Encyclopaedia
Americana,
vol. 23, 1919;
Encyclopaedia
Britannica,
vol 19, 1911;
The New
Encyclopaedia
Britannica,
Macropaedia,
vol. 15, 1981);
Grand
Larousse
Encyclopédique,
vol. 1, 1964;
Brockhaus
Enzyklopädie,
vol. 17, 1981;
Dizionario
Enciclopedico
Italiano,
vol. 10, 1961.
Academia Română
ia act cu
îngrijorare de
continuarea și
intensificarea
unor activități
politice care
urmăresc
denaturarea
adevărului cu
privire la
aromâni și la
dialectul
aromân. Scopul
acestor
activități este
declararea
aromânilor ca
minoritate
națională în
România, ca
popor armân,
distinct de
poporul român,
având o limbă
proprie,
armâna,
diferită de
limba română.
Aceste
activități fac
parte dintr-o
acțiune mai
largă de
separare a
românilor
sud-dunăreni
- aromâni,
meglenoromâni,
istroromâni,
vlahi timoceni,
ca și a altor
români din afara
granițelor
României
(românii
timoceni,
basarabeni,
herțeni,
maramureșeni
etc.) - de limba
și de poporul
român. Precizăm
că articolul 3,
paragraful 1 din
Convenția-Cadru
pentru Protecția
Minorităților
Naționale
(CCPMN),
adoptată de
Consiliul
Europei la
Strasbourg, la
data de 1
februarie 1995
și intrată în
vigoare la 1
februarie 1998,
prevede dreptul
oricărei
persoane
aparținând unei
minorități
naționale de a
alege liber să
fie tratată ca
atare sau nu.
Paragraful 35
din Raportul
Explicativ al
CCPMN (ETS
No. 157)
stipulează însă
că din
Paragraful 1 al
numitului
articol nu
trebuie înțeles
că o persoană
are dreptul să
își aleagă
arbitrar
apartenența la o
minoritate
națională, ci că
această alegere
individuală este
inseparabil
legată de
criterii
obiective,
relevante pentru
identitatea
persoanei
respective. Prin
urmare, trebuie
respectate
criteriile
științifice în
asumarea
identității
naționale și
lingvistice a
colectivităților
și a
individului.
|
