Înfiinţarea supremei instituţii de cultură şi de ştiinţă a României a fost precedată de constante şi susţinute eforturi, ale căror începuturi apar în secolul al XVI-lea, în vremea domnilor Petru Cercel al Ţării Româneşti şi Despot Vodă al Moldovei, primii care au intenţionat să creeze „academii” în cele două capitale - la Târgovişte şi, respectiv, la Suceava. Încercări s-au înregistrat şi în anii următori, concretizate îndeosebi în organizarea Academiilor domneşti de la Bucureşti (1688) şi Iaşi (1707), în care s-au format viitoarele elite creştine din întreg Sud-Estul european şi din Orientul Apropiat şi care vor deveni, în secolul al XIX-lea, primele universităţi din România.

Societatea românească în curs de modernizare avea nevoie însă de o alt fel de academie, organizată după modelul celor din Europa occidentală, adică de un for al personalităţilor eminente ale vieţii intelectuale, un grup de reflecţie şi acţiune, care să contribuie la progresul general al societăţii prin ştiinţă şi cultură. Prima formă imaginată pentru această concentrare de învăţaţi au fost societăţile cu scopuri în general literare şi culturale, apărute mai întâi din iniţiative locale la Braşov (1821), Bucureşti (1844), Sibiu (1861), Cernăuţi (1862). Succesul lor a încurajat eforturile în direcţia creării unei instituţii centrale pentru promovarea creaţiei literare şi ştiinţifice, dar mai cu seamă pentru întocmirea unui dicţionar şi unui glosar al limbii române. Aceasta a fost instituţia înfiinţată la 1/13 aprilie 1866 - Societatea Literară Română -care şi-a început însă activitatea în anul următor, sub numele de Societatea Academică Română.

Inaugurarea Societăţii Literare Române, 1/13 August 1867
(litografie, H. Trenk)

Noua instituţie a fost de la începuturile ei naţională, enciclopedică şi activă. A fost naţională, adică reprezentativă pentru cultura din întreg spaţiul românesc. Conform decretului de înfiinţare, cei 21 de membri fondatori erau personalităţi marcante atât din Moldova şi Ţara Românească, dar şi din teritoriile româneşti aflate sub stăpânirea imperiilor străine: habsburgic (Transilvania, Banat, Maramureş, Bucovina), ţarist (Basarabia) şi otoman (din rândul aromânilor din Peninsula Balcanică).

În 1879 Societatea Academică Română a fost declarată, printr-o lege specială, institut naţional, sub numele de Academia Română - „persoană morală şi independentă în toate lucrările, de orice natură” -, denumire ce s-a menţinut apoi neîntrerupt până astăzi; doar în perioada 1948-1989 ea a primit, pe lângă denumirea de „Academie” şi numele statului român, figurând astfel ca Academia Republicii Populare Române (în intervalul 1948-1965) şi Academia Republicii Socialiste România (în perioada 1965-1989); din 1990 a revenit la denumirea ei firească, tradiţională, de Academia Română.

Academia Română a cunoscut, asemenea tuturor instituţiilor de cultură ale ţării, vitregiile regimului comunist totalitar, ale cărui ingerinţe s-au făcut simţite din plin. Astfel, au fost excluşi din Academie 98 de membri titulari, corespondenţi şi de onoare, consideraţi, datorită gândirii, operei şi convingerilor lor politice, drept neadaptabili noilor orientări ale culturii şi ostili regimului comunist. Epurări s-au făcut şi în rândurile cercetătorilor din institutele Academiei. Totodată, proprietăţile Academiei au fost şi ele supuse naţionalizării. Ulterior, Academia a fost deposedată, adesea fără formele legale elementare, de unele colecţii de documente, monede, piese arheologice şi opere de artă, transferate abuziv altor instituţii şi recuperate parţial după 1989.

În pofida tuturor acestor vicisitudini, activitatea Academiei Române a continuat în întreaga perioadă totalitară. Progrese s-au înregistrat în fiecare domeniu de cercetare, ele fiind obţinute nu numai cu devotament şi aplicaţie, dar şi cu îndrăzneală şi deseori cu numeroase riscuri. Astfel, cercetătorii au căutat să păstreze contactele cu cuceririle ştiinţifice pe plan mondial, prin participări la reuniuni internaţionale, prin corespondenţă şi schimb de publicaţii, prin legături directe cu specialişti străini, prin organizarea, în ţară, a unor reuniuni ştiinţifice internaţionale, în toate domeniile ştiinţei, unele de mare răsunet (congresele mondiale de sociologie rurală, Congresul internaţional de istorie, Congresul de cibernetică, Conferinţa internaţională de matematică, Congresul Institutului Internaţional de Finanţe Publice ş.a.). În anul 1990, odată cu reîntoarcerea în subordinea Academiei Române a institutelor sale de cercetare, supremul for de ştiinţă şi de cultură al ţării a revenit la menirea ei iniţială.

- Repere cronologice -