La 35 de ani după cosmos
În perioada
14-22 mai 1981,
cosmonautul
Dumitru-Dorin
Prunariu a
devenit primul
român care a
realizat un zbor
în spațiul
cosmic. Momentul
istoric a fost
marcat de
Academia Română
în cadrul
sesiunii
aniversare „35
de ani de la
primul zbor în
spațiul cosmic
al unui român”
dedicată
personalității
cosmonautului
Dumitru-Dorin
Prunariu, membru
de onoare al
Academiei
Române. Biroul
de presă al
Academiei Române
l-a invitat pe
dr. ing.
cosmonaut
Dumitru-Dorin
Prunariu la
dialog și a
încercat să afle
de la singurul
cosmonaut român
- deocamdată -
câteva dintre
amănuntele
călătoriei sale
spațiale.
Cătălin
Mosoia: 6
mai 2016. Clubul
academicienilor.
Dumitru-Dorin
Prunariu. Ajunul
unui eveniment
important pare
să fie cel mai
încărcat de
emoție. Cum este
să te afli în
ajunul primului
zbor cosmic?
Dumitru-Dorin
Prunariu:
Bine pusă
problema. În
ajunul oricărui
eveniment ai
emoții. Eram perfect
conștient că mă
aflu în fața
unui eveniment
istoric, atât
pentru România,
cât și pentru
mine personal.
Pregătirea a
fost complexă,
cu multe
situații
dificile pe care
a trebuit să le
depășesc. Cu
toate acestea,
cele mai mari
emoții le-am
avut cu o zi
înainte de
lansare. Ai
emoții
gândindu-te cum
ar urma să
decurgă un
eveniment major,
istoric, pe care
urmează să-l
trăiești în
premieră.
Emoții, nu
pentru că aveam
îndoieli în ceea
ce privește
pregătirea mea,
știam că sunt
foarte bine
pregătit -
cunoșteam foarte
bine nava, știam
teoretic ce mă
așteaptă în
cosmos,
documentația de
bord o cunoșteam
la perfecție,
parcursesem sute
de ore la
simulator, dar
nu trecusem
niciodată live
prin toate
aceste
evenimente. În
afara lansării
propriu-zise,
trebuia să mă
raportez și la o
serie întreagă
de alte
elemente, care
a trebuit să
fie puse la
punct, în
principal,
legate de
logistica
organizării
zborului cosmic.
Neoficial,
aflasem la
Baikonur că
lansarea noastră
fusese
planificată
pentru data de
11 mai, apoi am
înțeles că a
fost amânată
pentru 12 mai
din considerente
tehnice. În
final, s-a decis
ca zborul să fie
reprogramat pe
data de 14 mai,
dată la care am
și fost lansat
în cosmos.
Această
așteptare,
normal că a
generat anumite
întrebări,
suspiciuni și
emoții. Oare ce
s-a întâmplat,
oare totul este
în regulă, oare
totul va fi în
regulă?… Pe
lângă acestea,
înțelegi desigur
că te afli în
fața unui
eveniment a
cărui realizare
practică implică
extrem de multă
tehnologie și
funcționarea ei
în condiții
foarte bune.
Toate acestea îi
creează oricărui
om, indiferent
cât de
experimentat ar
fi, stări
emoționale
deosebite.
C.M.: De
la o zi la alta
emoțiile au
crescut în
intensitate….
Dumitru-Dorin
Prunariu:
Continuând cu
emoțiile, cum
spuneam, cele
mai intense
le-am avut în
pre-ziua
lansării! Până
atunci am avut
programul de
pregătire foarte
bine organizat -
pe zile, pe ore
- și nu am avut
prea mult timp
să ne gândim la
ceea ce va urma.
Cu o zi înainte
de start ni s-a
dat liber: „Băieți,
astăzi
odihniți-vă!”
Ei bine, această
rupere de un
program foarte
bine organizat
și libertatea de
a alege ce să
facem în acea zi
ne-a oferit pe
lângă relaxare
un răgaz de timp
în care am putut
să ne gândim și
să ne raportăm
emoțional la
ceea ce va urma,
adică la
lansarea în
cosmos de a doua
zi.
C.M.: Cum
v-ați eliberat
de aceste
emoții? Jucați
ping-pong?
Dumitru-Dorin
Prunariu: În
principal, în
acea zi
dinaintea
lansării, am
fost la înot și
am jucat și
tenis. În
complexul de
cazare și
pregătire
nemijlocită a
echipajelor
cosmice înaintea
zborului aveam,
pe lângă
facilități de
cazare foarte
bune, centru
medical și
facilități
sportive care
includeau sală
de sport și
bazin de înot.
Aveam toate
condițiile
pentru a ne
relaxa complet.
C.M.:
Dumneavoastră
erați în fața
necunoscutului,
iar pe de altă
parte, era vorba
de colaborarea
între om și
mașină.
Dumitru-Dorin
Prunariu: Ca
persoană
tehnică, și prin
formație și prin
activități,
desfășurate o
bună perioadă de
timp, am căutat
întotdeauna să
fac corp comun
cu tehnologia pe
care o utilizez
- în primul
rând, să o învăț
foarte bine, să
o stăpânesc, și
astfel să ajung
la rafinament în
exploatarea ei.
Îmi place să fac
acest lucru cu
orice echipament
tehnic, începând
cu bicicleta sau
mașina, mergând
până la avion și
navă cosmică,
sau chiar și cu
aparatura foto.
Spre finalul
lunilor de
pregătire la
simulator am
avut efectiv
senzația că fac
corp comun cu
nava cosmică și
că împreună ne
înțelegem foarte
bine. Nava
cosmică reală,
la bordul căreia
am zburat, era
identică cu
simulatorul, iar
în momentul în
care m-am așezat
în navă și s-a
închis trapa,
urmând să fim
lansați, am avut
senzația că mă
aflu în
simulatorul în
care mă
pregătisem sute
de ore. Am avut
exact aceeași
senzație că
stăpânesc tot ce
se întâmplă și
ce se poate
întâmpla în acel
simulator real,
care de data
aceasta urma să
ne și duca
efectiv în
spațiul cosmic.
C.M.: Cum
ați descrie
prima zi de zbor
cosmic?
Dumitru-Dorin
Prunariu:
Ziua de 14 mai a
început alert de
dimineață. Deși
lansarea a avut
loc la ora 20 și
17 minute, ora
Bucureștiului,
noi ne-am trezit
normal în jurul
orei 8 și am
luat un mic
dejun rapid.
Îmbrăcați în
costume de
sport, am mai
parcurs o parte
din documentația
de bord care se
raporta la
perioada
nemijlocită de
lansare și
joncțiune cu
stația orbitală.
Am fost
transportați
apoi cu un
autobuz special
până la punctul
de lansare, cam
35 de km nord
față de
complexul în
care locuisem.
Acolo se afla
hala de
asamblare a
rachetei
purtătoare și a
navei cosmice,
toate
facilitățile de
testare și
verificare
nemijlocită a
ansamblului
cosmic înainte
de transportarea
acestuia la
rampa de lansare
și ridicarea pe
ea în poziție
verticală, dar
și un complex de
pregătire,
echipare,
verificare și
ultime teste
medicale ale celor
care urmează să
ia loc în
fotoliile navei
cosmice și să
zboare spre
spațiul
extraatmosferic.
Acolo ne-au fost
prezentate
materialele pe
care trebuia să
le ducem cu noi
în cosmos,
aparatura pentru
experimente
ambalată pentru
transport, cât
și trusa
medicală
garnisită cu
medicamente și
substanțe pe
care să le
folosim la
nevoie, noi sau
echipajul
principal aflat
deja de peste
două luni în
cosmos. Pe toate
le-am „preluat”
foarte oficial,
cu proces
verbal. După
încheierea
acestor
formalități, tot
ce urma să
ajungă în cosmos
a fost ambalat
pentru transport
de personalul
cosmodromului și
dus în nava
cosmică. Apoi am
avut un prânz și
am trecut la
îmbrăcarea
costumului de
scafandru cosmic
și testarea
acestuia.
Practic toate
activitățile în
care este
implicat
echipajul sau
materialele care
urmează să
ajungă în cosmos
se efectuează în
camere sterile.
În camera în
care am îmbrăcat
costumul de
scafandru
cosmic, de
exemplu,
funcționau în
permanență
radiatoare
ultraviolete
care anihilau
orice virus,
microb, bacterie
care ar fi putut
fi luat de
cosmonauți și
dus în spațiul
cosmic; medicii
și personalul
care ne asistau
în tot procesul
acesta de
pregătire
nemijlocită
pentru zbor
aveau măști pe
față și nimeni
nu intra
neprotejat în
contact direct
cu noi. Direct
pe piele, în
jurul pieptului,
am îmbrăcat o
centură cu
senzorii
medicali care
urmau să
transmită prin
telemetrie la
sol parametrii
noștri medicali
în timpul
lansării. Peste
senzori,
lenjeria intimă
din bumbac.
Peste ea am
îmbrăcat
costumul de
scafandru
cosmic. Așa
îmbrăcați a
trebuit să
testăm costumul
la etanșeitate,
pentru a ne
întări încă o
dată convingerea
că totul este
sub control și
că totul va
funcționa
perfect. Acest
test avea și un
efect psihologic
pozitiv.
Testarea s-a
făcut în niște
„fotolii”
identice cu cele
din navă
cosmică, practic
niște suporți
tip copaie din
duraluminiu
căptușit cu
material textil,
în care trebuia
să ne așezăm.
Legați cu
centuri de
siguranță,
costumul, cu noi
în el, era supus
unei
suprapresiuni
astfel încât să
fim convinși că
nu există nicio
neetanșeitate în
el. Orice
eventuală
problemă acolo
încă putea fi
remediată.
În timpul acelei
testări am avut
un mic incident
care putea să
ducă la decizii
neplăcute. În
momentul în care
m-am așezat în
acel suport,
neținând cont de
faptul că
toleranța dintre
el și corpul meu
era zero, m-am
ținut cu mâinile
de marginea lui,
cu degetul mare
în interior, și
când m-am așezat
în el cu toata
greutatea o
cataramă a
costumului mi-a
produs o
tăietură la acel
deget, iar
acesta a început
să sângereze.
M-am uitat în
jur puțin
derutat, l-am
strâns în podul
palmei, să nu
vadă nimeni ce
se întâmplă,
mi-am tras
imediat mănușa
peste el ca să
nu se vadă
sângele, după
care am urmat
toată procedura
de testare a
costumului. Când
am terminat i-am
șoptit lui
Popov,
coechipierul
meu, ce am
pățit. S-a uitat
la mine puțin
speriat și mi-a
spus să nu cumva
să spun cuiva
pentru că pe
motive medicale
echipajul poate
fi schimbat în
ultimul moment
cu cel de
rezervă. De
atunci nu am mai
scos mănușa de
pe mână până
când am ajuns în
nava cosmică și
ulterior în
spațiul cosmic.
După ceva timp
sângerarea s-a
oprit de la
sine, tăietura
nefiind foarte
adâncă, iar în a
treia sau a
patra zi de zbor
s-a cicatrizat.
Aflându-ne încă
în incinta în
care am testat
costumul la
etanșeitate,
după acest
proces, a urmat
un ultim
interviu înainte
de decolare.
Reprezentanții
mass media și
cei oficiali se
aflau după un
geam de sticlă
prin care
comunicam prin
intermediul unor
microfoane și
difuzoare. Erau
de față
reprezentanți ai
Ministerului
Apărării, ai
Agerpres, TASS
și ai altor
agenții și
instituții.
Delegația
guvernamentală
română era
condusă de
ministrul
apărării de
atunci,
generalul
Constantin
Olteanu; din
delegație mai
făcea parte
comandantul
aviației
militare,
generalul
Gheorghe
Zărnescu,
președintele de
atunci al
Comisiei Române
pentru
Activități
Spațiale,
Constantin
Teodorescu-Țintea,
și o serie
întreagă de alți
oficiali veniți
de la București.
După ce am
răspuns
întrebărilor
jurnaliștilor și
am discutat
puțin cu membrii
delegației
oficiale, ne-am
îmbarcat în
autobuzul care
ne-a dus spre
rampa de
lansare. La
câteva zeci de
metri de rachetă
este amenajată
în exterior o
mică platformă
unde echipajul
coboară din
autobuz și dă
simbolic,
militărește,
raportul
delegației
oficiale că este
pregătit de
îndeplinirea cu
succes a
zborului cosmic.
Apoi ne-am
îmbarcat din nou
în autobuz și am
pornit încet
spre rachetă.
Autobuzul avea
trei
compartimente
despărțite
constructiv unul
de altul.
Compartimentul
șoferului, apoi
al echipajului
cu medicul de
echipaj și
ultimul al
personalului
tehnic. După ce
am dat raportul,
singura persoană
care ne-a
însoțit până la
rampă, în afara
de șofer,
desigur, a fost
medicul de
echipaj. Acesta
fusese prezent
la toate fazele
de pregătire
nemijlocită la
cosmodrom și
acum însoțea
echipajul spre
rachetă, pentru
ultime discuții,
concluzii. Pe
lângă faptul că
era medic de
echipaj, era și
un vechi prieten
al nostru. Ne
cunoșteam din
Orășelul stelar.
De aceea poate
și-a permis să
ne transmită
niște comisioane
pe care să le
facem pentru
echipajul
principal; unul
din cele mai
cunoscute
episoade ale
acestei
deplasări este
cel cu ceapa
verde, care
trebuia să
ajungă la
comandantul
complexului
orbital,
Vladimir
Kovalionok
(Volodea), din
partea soției
acestuia.
Vorbise la
telefon cu soțul
ei, aflat de
peste două luni
la bordul
stației
orbitale, și
acesta și-a
exprimat dorința
de a mânca niște
ceapă verde,
proaspătă. Nina,
femeie de
acțiune, l-a
sunat pe Ivan,
medicul nostru
de echipaj și
vechi prieten,
și „i-a dat
ordin” să facă
cumva să ajungă
niște ceapă
verde la soțul
ei în cosmos.
Ivan a făcut
rost de un
mănunchi de
ceapă, a
înfășurat-o
într-un ziar, a
pus-o în geanta
lui cu trusa
medicală pe care
nu i-o controla
nimeni și, în
autobuz, pe
drumul până la
rachetă, ne-a
pus-o în mână cu
„ordinul” lui
Nina ca aceasta
să ajungă la
Volodea. Noi,
îmbrăcați în
costumele de
scafandru
cosmic, nu știam
unde s-o mai
dosim. Popov
luase deja un
comision sub
forma de ploscă
de inox, special
fabricată în
privat la una
din uzinele
cosmice, care
conținea un
lichid foarte
apreciat de
echipajul care
ne aștepta în
cosmos, și o
pusese deja
într-unul din
buzunarele lui.
Îmi spune mie să
iau ceapa că am
un buzunar
liber. Era cel
de la mănușa
costumului pe
care o
îmbrăcasem deja
din cauza
degetului rănit.
Am îndesat
repede ceapa
învelită în ziar
în buzunarul de
pe gamba dreaptă
și l-am închis
cu ariciul cu
care se
închidea. În
momentul în care
ne-am urcat pe
treptele
rachetei
purtătoare și
apoi în lift,
nimeni nu s-a
mai interesat ce
mai ducem cu noi
pentru că
trecusem deja
prin toate
filtrele
posibile, care
se terminau la
autobuz și la
medicul de
echipaj.
Am ajuns apoi la
rachetă, am
urcat cu liftul
până în vârful
ei, am lăsat
echipei tehnice
aflată în
exterior, în
fața trapei
navei,
încălțămintea de
protecție pentru
exterior
încălțată peste
costumul de
scafandru
cosmic, la fel
și
ventilatoarele
care ne-au
ventilat până
acolo costumele
să nu
transpirăm, și
ne-am așezat în
„fotoliile”
noastre cosmice.
Trapa s-a închis
din exterior și,
indiferent de
situație, acea
trapă nu mai
urma să fie
deschisă
vreodată. În caz
de avarie la
lansare eram
ejectați cu
modul cu tot cu
ajutorul unor
fuzee aflate în
vârful rachetei
și am fi revenit
la sol la câțiva
kilometri
distanță cu
parașuta navei.
În navă se ia
loc cam cu două
ore înainte de
lansare. În
timpul rămas se
verifică
periodic
parametrii
acesteia și se
comunică cu
solul prin
echipamentul
radio. Desigur,
pregătirea și
lansarea unui
echipaj în
spațiul cosmic
reprezintă o
știință
întreagă! Pe
lângă personalul
tehnic,
psihologii și
medicii erau pe
recepție și
căutau să
determine din
tensiunea
arterială, puls
și tonul vocii
care este starea
noastră reală
înainte de zbor,
cât și pe timpul
lansării.
Senzorii
medicali lipiți
de piele
fuseseră
conectați la
costumul de
scafandru
cosmic, de unde,
printr-o
joncțiune
exterioară, i-am
cuplat la
circuitul navei.
Chiar dacă vocea
noastră părea
calmă, pulsul
era mai ridicat
decât normal și
emoțiile
dinaintea
lansării
creșteau.
În nava cosmică
am luat loc cu 2
ore înainte de
lansare.
Relaxați, am
început să
verificăm
aparatele și
aveam destul de
multe intervale
de timp liber.
Cei de la
Centrul de
pregătire din
Orășelul stelar
avuseseră timp
în perioada
pregătirii să ne
testeze
preferințele
muzicale, iar în
perioadele
acelea libere ni
se punea în
cască muzica
noastră
preferată. Și
acest aspect a
fost bine
studiat. Apoi a
venit perioada
efectivă de
numărătoare
inversă și de
lansare.
În momentul în
care am auzit în
casca Zero!
Start! am
simțit că nava
aflată în vârful
rachetei
purtătoare se
balansează ușor,
și destul de
rapid am început
să simțim
presiunea
accelerației
asupra noastră.
Suprasarcina
devenea tot mai
mare, ne presa
puternic în
fotolii, iar
vibrațiile de
stabilizare a
rachetei
purtătoare pe
traiectorie erau
și ele destul de
mari. Stăteam
culcați pe spate
față de direcția
de deplasare.
Doar așa se pot
suporta minute
întregi
suprasarcinile
de la lansare.
Stăteam
încordați,
respiram greu,
doar abdominal,
nu ne puteam
umfla plămânii
din cauza
suprasarcinii,
simțeam că fața
ne este apăsată
și ochii
lăcrimau ușor
tot din cauza
presiunii,
împingeam limba
în dinți pentru
că simțeam că
altfel îmi este
presată în gât,
iar mâinile
păreau foarte
grele și simțeam
că aproape nu
le-aș mai putea
ridica. La un
moment dat am
simțit că se
opresc motoarele
și că ne
prăbușim. A fost
o senzație
surprinzătoare
pentru mine.
M-am uitat la
Popov, iar el
mi-a făcut cu
ochiul că totul
este în regulă.
Se desprinsese
prima treaptă a
rachetei
purtătoare și
până la intrarea
la regim a celei
de a doua trepte
variația de
accelerație mi-a
dat senzația de
prăbușire. La
fel, dar ceva
mai lin,
fenomenul s-a
produs la
desprinderea
celei de a doua
trepte a
rachetei. În
vârful de
suprasarcină
accelerația era
de patru ori mai
mare decât cea
gravitațională,
făcându-ne să ne
simțim fiecare
organ de patru
ori mai greu.
Ultima treaptă a
funcționat
foarte lin, fără
pic de vibrație.
Racheta ajunsese
deja în spațiul
cosmic, rotită
încet de
giroscoape în
poziție
orizontală față
de suprafața
terestră, ultima
treaptă
accelerându-ne
practic
orizontal până
la atingerea
primei viteze
cosmice,
aproximativ
28.000 km/h,
viteza la care
nava se menține
pe orbita
cosmică
circumterestră
fără să mai
consume energie.
După 8 minute și
50 de secunde de
la lansare s-a
desprins și
ultima treaptă a
rachetei,
apărând brusc
imponderabilitatea
și dispărând tot
zgomotul făcut
de motoarele
rachetei. În
acel moment a
pornit ceasul de
bord, care, ca
orice ceas,
făcea tic-tac.
Acel tic-tac era
singurul sunet
care se mai
auzea atunci în
navă.
Starea de
imponderabilitate
și liniștea
aceea perfectă
în care auzi
doar un ticăit
îți dau o
senzație puțin
stranie, chiar
euforică. În
primul rând,
constați că
totul plutește
în jurul tău:
documentația de
bord,
creioanele,
guma, chiar și
mâinile pluteau
dacă le lăsam
libere. Trebuia
să mai stăm
câteva ore în
centurile de
siguranță în
costumul cosmic,
dar ne-am
deschis casca și
respiram aerul
regenerat
permanent al
cabinei și nu
cel pompat sub
presiune în
costumul de
scafandru.
Popov,
experimentat și
puțin suspicios
la reacțiile
mele la cosmosul
real, mi-a
recomandat să nu
mă uit imediat
prin hublou. Ne
aflam la peste
220 km
altitudine, și
probabil credea
că o să mi se
facă și rău
privind Pământul
de la o înălțime
așa mare.
Hubloul era
lângă umărul meu
drept. Eu abia
așteptam să-mi
văd planeta
natală de la
înălțimi
cosmice, așa că
mi-am lipit
imediat capul de
hublou și am
început să
privesc Pământul
cu multă sete de
a mă îmbogăți cu
imaginea
planetei văzută
din exteriorul
ei. Afara era
întuneric.
Fusesem lansați
seara și până să
ajungem în
emisfera
luminată de
soare a planetei
trebuia să mai
așteptăm câteva
zeci de minute.
Puteam să
disting
orizontul
Pământului pe
fondul
cosmosului negru
și, din când în
când, vedeam jos
lumini ale unor
orașe
importante.
Orbita era
înclinată cu
51,6 grade față
de ecuator, iar
în acea parte a
zborului ne
deplasam oarecum
de la nord-vest
spre sud-est.
Încet-încet am
ajuns în zona
Australiei, a
Noii Zeelande,
și am trecut în
partea luminată
a Pământului.
Răsăritul
Soarelui pe
orbită îți oferă
o imagine
fascinantă. Se
produce efectiv
o explozie de
lumină, Soarele
răsărind rapid
de după orizont
ca o minge
strălucitoare
care sare de sub
apă. Nu te poți
uita la el și nu
e recomandabil
să te expui prea
mult neprotejat
în fața
hubloului.
Radiația lui nu
mai este
filtrată de
atmosfera
terestră și
poate să ardă. A
trebuit însă să
trecem la lucru.
Aveam de
efectuat o serie
întreagă de
operațiuni de
verificare a
navei cosmice în
condițiile reale
de zbor.
Practic, o
astfel de navă
cosmică „de
unică folosință”
efectuează
zborul de
testare în
condiții reale,
condiții în care
trebuie să-ți
îndeplinești și
misiunea
cosmică. Fiecare
membru al
echipajului are
la bord sarcini
precis stabilite
și antrenate
mult la
simulator. Ca și
în aviație,
aveam un check
list, de fapt
câteva manuale
de documentație
de bord, și, de
regulă, când
unul dădea
anumite comenzi,
celălalt
verifica să fie
totul conform
documentației.
Eu la bordul
navei am fost
practic și
pilot-cosmonaut
de test, și
inginer de bord,
iar la bordul
stației orbitale
și cosmonaut
cercetător,
antrenat să
efectueze
experimente
complexe din
diverse domenii
de activitate.
Practic eram
pregătit și să
conduc integral
nava cosmică și
să o readuc pe
Pământ în caz că
s-ar fi
întâmplat ceva
cu comandantul
misiunii.
Același lucru se
petrecea la
nevoie și
invers.
Revenind la
prima fază a
zborului,
aceasta era
reprezentată de
testarea tuturor
echipamentelor
navei în
condiții reale
de zbor. Nu voi
intra în
amănunte aici.
Imediat după
aceea, la a 4-a
rotație în jurul
Pământului (o
rotație dura 90
de minute), am
efectuat prima
manevră cosmică
de corectare a
orbitei. În
total erau
planificate două
manevre, a doua
urmând să fie
efectuată la a
17-a rotație,
deci cam la 19,5
ore după prima
manevră. Cea de
a doua manevră
urma să ne ducă
pe orbita mai
înaltă a stației
orbitale de pe
care, printr-un
„dans cosmic”
foarte dinamic,
orientând
permanent nava
și cuplând și
decuplând de
multe ori
motoarele de
orientare și
corecție a
orbitei,
utilizând
inițial radarul
de bord și apoi
observațiile
vizuale, trebuia
să ajungem lângă
stație și să
efectuăm
joncțiunea cu
ea. Toți
parametrii
pentru
efectuarea
manevrelor ne
erau transmiși
de la sol după
ce se făceau
măsurători
exacte ale
orbitei pe care
ne aflam. Ni se
indica cu câte
grade pe
orizontală și
verticală să
orientăm nava
față de poziția
curentă și exact
la ce minut și
secundă să
pornim motorul
principal pentru
manevră. Și
timpul de
funcționare a
motorului ne era
indicat cu
precizie.
După efectuarea
primei manevre
cosmice am mai
efectuat o serie
de verificări
ale
echipamentelor,
parametrilor de
zbor, apoi am
trecut în
modulul orbital,
am dezbrăcat
costumele de
scafandru
cosmic, am
îmbrăcat niște
treninguri
confortabile de
lână, am mâncat
ceva și ne-am
culcat. Asta se
întâmpla în
jurul orei 4
dimineața (ora
Moscovei, după
care continuam
să măsuram
timpul și pe
orbită). Eram
foarte obosiți.
Eu eram obișnuit
să-mi fac orele
de somn în
timpul nopții,
dar toată
această
activitate și
tensiunea
generată de
concentrația
pentru a efectua
totul perfect
m-au ținut treaz
și bun de
acțiune până la
acea oră de
dimineață.
În modulul
orbital, de
formă aproape
sferică, cu un
diametru de
aproximativ doi
metri, poți
să-ți întinzi
oasele, să te
relaxezi, acolo
există toaletă,
ai rezervele de
hrană și poți să
mănânci, și
desigur poți să
dormi. Să nu va
închipuiți că
există pat. Eram
în
imponderabilitate.
Nu aveam cum să
stăm pe un pat.
Dormitul se
făcea în saci de
dormit pe care
îi fixam undeva
cu niște
șireturi, doar
ca să nu te
deplasezi fără
control în
timpul somnului.
Am dormit
buștean. Atât de
adânc am dormit
încât dimineața
când m-am
trezit, în jurul
orei 11 și
jumătate, eram
atât de buimac
că am avut
impresia că sunt
acasă la mine și
trebuie să mă
dau jos din pat
și să plec la
serviciu. Până
să deschid
complet ochii,
am realizat că
nu mă pot da jos
din pat pentru
că pluteam, iar
când am deschis
ochii complet am
realizat că sunt
de fapt în
zborul cosmic
real în care
fusesem lansat
cu o seară
înainte! Popov
încă dormea.
Prima mea
dorință a fost
să iau legătura
radio cu solul,
pentru a afla ce
se mai întâmplă
jos, pentru a ni
se confirma că
totul este
normal și pentru
a comunica ce am
mai realizat noi
sus pe orbită.
Conform celor
transmise cu o
seară înainte,
sesiunea radio
trebuia să
înceapă la ora
12 fix. Eu eram
însă nerăbdător
să aud vocile
liniștitoare de
la sol și cam pe
la 11:40 am
încercat să
cuplez stația
radio. Popov a
auzit mișcarea
mea, s-a trezit,
s-a uitat la
ceas și mi-a
spus imediat să
nu cuplez stația
radio. Nu
înainte de 12
fix. Am privit
puțin nelămurit.
Mi-a spus simplu
că orice
comunicare este
interzisă până
la ora indicată.
Era comandant,
deci l-am
ascultat fără
comentarii. După
mult timp mi-am
dat seama că
relațiile dintre
cele două
superputeri,
americană și
sovietică, în
acea perioadă de
război rece,
impuneau un
regim foarte
strict de
realizare și
codificare a
comunicațiilor,
fiecare luând
măsuri stricte
ca cealaltă
parte să nu-i
intercepteze
comunicațiile.
Vă dați seama că
20 de minute
înainte de ora
prevăzută, la
viteza noastră
de zbor, însemnau
9.000 de km
înainte de zona
de comunicații
recomandată.
La ora 12 fix am
intrat în
legătura radio
cu solul de unde
ni s-a transmis
cu o voce calmă,
liniștitoare, că
totul este în
regulă. Fără să
apucăm să
întrebăm, ni s-a
transmis rapid
și faptul că
familiile sunt
bine. Normal că
ne gândeam prin
ce emoții trec
ai noștri jos!
Apoi am trecut
din nou la
treabă, am luat
micul dejun, am
îmbrăcat din nou
costumele de
scafandru cosmic
și am trecut în
modulul de
comandă. Ne-am
fixat în
fotoliile
noastre și ne-am
pregătit de
următoarea
manevră
orbitală, pe
care am
efectuat-o după
parametrii
transmiși de la
sol, la rotația
a 17-a în jurul
Pământului, apoi
la scurt timp de
operațiunile de
apropiere de
stația orbitală
și de joncțiune.
C.M.: Am
dat timpul
înapoi 35 de
ani. Dacă am da
timpul și mai
mult înapoi și
am ajunge în
perioada în care
dumneavoastră
erați elev, ce
v-a motivat să
învățați, ați
avut modele de
oameni care v-au
impulsionat să
citiți, să
mergeți către
știință?
Dumitru-Dorin
Prunariu:
Trebuie să spun
că de mic am
început să
privesc cerul și
să-mi pun
întrebări despre
cum zboară
avioanele. Eram
copil, locuiam
cu chirie într-o
casă din
Dârstele
Brașovului, și
după ce veneam
de la grădiniță,
când ne lăsa
mama pe mine și
pe sora mea la
joacă în curte,
eu mă uitam mult
la cer care
parcă mă
atrăgea.
Brașovul era un
punct de
intersecție al
liniilor
aeriene, deci
aveam ocazia să
vad des cum
zboară
avioanele.
Privindu-le pe
cer mă gândeam
cum sunt făcute,
ce se află în
ele? Încet-încet
am aflat că sunt
avioane care
transportă
oameni, iar eu
mă gândeam cum
încap oamenii în
jucăria aceea
atât de mică pe
care o vedeam
sus? Apoi, tatăl
meu care era
inginer, îmi
explica cum este
cu perspectiva,
că, de fapt,
avioanele acelea
sunt mari, dar
după ce
decolează și
ajung sus pe cer
se văd mici. Pot
să spun că așa a
început să mă
intereseze
zborul. Ba chiar
țin minte că pe
la 6-7 ani, în
curtea bunicilor
din Baciu,
Săcele, am fugit
o dată în
atelierul de
tâmplărie al
bunicului, am
luat niște șipci
și le-am bătut
cu cuie între
ele să aibă
forma unui
avion, l-am
legat cu o
sfoară, am ieșit
în curte și am
început să mă
învârt cu el
închipuindu-mi
că este avionul
cu care zbor eu;
atât de mult
m-am învârtit
încât am amețit,
mi s-a făcut rău
și am căzut!
Mulți ani după
aceea am
realizat că, de
fapt, acela a
fost primul meu
antrenament
vestibular!
Aceea aș putea
spune că a fost
prima
experiență cu un
avion construit
de mine!
Zborul a început
să prindă
rădăcini în
mintea mea și
mai târziu am
dorit să
construiesc
propriile mele
modele. În clasa
a patra am ajuns
la Palatul
Pionierilor unde
un an am
frecventat
cercul de
mecanică, unde
învățam cum se
lucrează fierul,
pileam bucăți de
metal prinse în
menghină, făceam
chei și alte
obiecte mici.
Acolo am
descoperit lângă
cercul de
mecanică cercul
de aeromodele
și, trecând din
ce în ce mai des
și pe acolo,
trăgeam cu
ochiul la ceea
ce se făcea, iar
din clasa a V-a
m-am înscris și
eu la acel cerc.
De atunci am
fost permanent
legat de
aeromodele și de
zbor. Îmi aduc
aminte că
profesorul de
aeromodele,
domnul Buta
Bucur, ne
povestea multe
lucruri despre
aviație, despre
cum se zboară,
despre cine și
ce a mai zburat
în trecut,
despre ce
istorie
aeronautică
avem. Astfel ne
trezea din ce în
ce mai mult
apetitul pentru
a învăța, a
studia, a afla.
De asemenea, îmi
aduc aminte că
deseori plecam
de la Casa
Pionierilor
împreună cu
elevi mai mari,
unii chiar de
liceu, care
discutau cu
profesorul
nostru de
aeromodele tot
felul de
probleme legate
de zbor și
construcția
aparatelor, ce
noutăți au mai
apărut, iar noi
pe lângă ei
ascultam și
memoram. Astfel
am dezvoltat o
adevărată
pasiune pentru
acest domeniu de
activitate.
Am ajuns să
particip și la
concursuri, am
obținut diplome,
premii...
Mai târziu, la
școala la care
învățam, alt
profesor inimos,
Augustin Tămaș,
fost pilot, a
înființat un
cerc de
rachetomodele
numit simbolic
„Mesagerii
Cosmosului”. Am
început să
activez și
acolo,
continuând și în
anii liceului.
La 17 ani am
participat la un
concurs național
„Mini-tehnicus”
la București,
unde, cu echipa
cu care lucram,
colegi de clasă,
de școală, am
câștigat un
premiu întâi
pentru o machetă
de clasă de
învățământ
programat, iar
premiul trei
pentru o rampă
de lansat
rachete. Toți am
primit carnete
de membru al
clubului
„Mini-tehnicus”.
Îmi aduc aminte
că numărul
carnetului meu
era 103. Nici pe
departe nu mă
gândeam atunci
că numai după 11
ani voi deveni
al 103-lea
cosmonaut al
planetei! Toate
aceste lucruri
s-au legat între
ele și
irevocabil m-au
condus spre
profesia mea de
bază, aviația,
apoi
cosmonautica.
C.M.: Și
ați reușit!
Dumitru-Dorin
Prunariu: Am
reușit! Eu
inițial mi-am
dorit să zbor.
Nu visam decât
la ceea ce mi se
părea posibil în
România acelor
timpuri:
aviația. La
cosmos am ajuns,
aș zice, din
întâmplare.
Soarta m-a
condus la locul
potrivit, în
momentul
potrivit și la o
vârstă potrivită
pentru a putea
ridica mâna și a
mă oferi
voluntar să
devin candidat
cosmonaut. Cu
toate acestea,
când comandantul
unității
militare unde
efectuam stagiul
militar ne-a
propus să
devenim
candidați
cosmonauți am
fost derutați.
Când ne-a făcut
propunerea,
povestind că
România este
implicată de mai
mulți ani în
activități
cosmice, eram în
sala de curs
vreo 30 de
ingineri de
aviație care,
îmbrăcați în
uniforme kaki de
soldați,
efectuam cele
șase luni de
armată
obligatorie
pentru
absolvenții de
studii
superioare
pentru a primi
în final gradul
de sublocotenent
în rezervă.
Practic, ce
efectuam noi
acolo se numeau
cursurile Școlii
de ofițeri
rezervă de
aviație. Toți
aveam deja un
loc de muncă
stabil,
garantat, fie în
întreprinderi de
aviație, fie în
institute de
cercetare, unii
eram căsătoriți,
aveam deja
copii, și nu
vedeam de ce să
ne schimbăm
activitatea.
Pentru mine cel
puțin, selecția
pentru candidați
cosmonauți a
constituit doar
un motiv pentru
a pleca o
săptămână la
București și a
scăpa de
instrucție. Pe
lângă asta îmi
asiguram o
vizită medicală
completă la
Spitalul
militar, un zbor
cu un avion
militar de
transport până
la București și
desigur
posibilitatea
revederii soției
care era încă
studentă în
capitală. Așa am
ridicat mâna și
am spus «vreau
și eu». De la
acea mână
ridicată, fără
să mă gândesc o
clipă atunci că
voi și fi
selecționat, am
ajuns să devin
primul cosmonaut
român și să
îmbrățișez atât
cariera
militară, cât și
un domeniu
complet nou de
activitate,
cosmonautica.
După ce am
pătruns mai
adânc în el,
domeniul a ajuns
să mă pasioneze.
În domeniul
cosmic m-am
realizat pe
multiple
planuri, de la
cercetare, la
management, la
implicarea
activă în
activitatea
multor foruri
internaționale,
la poziții de
conducere a unor
organisme
naționale și
internaționale,
dovedind că
investiția în
mine a produs
mai mult decât
un simplu
cosmonaut, și că
prin activitatea
mea din ultimele
decenii imaginea
României a
devenit
pozitivă, cel
puțin în
domeniul cosmic.
Nimic însă nu se
realizează de
unul singur.
Fără echipă,
fără instituții
care să te
susțină și să te
promoveze unde
este nevoie, nu
faci mare lucru,
deși uneori,
rar, am fost
nevoit să iau
decizii și să
acționez în
domeniul meu și
ca un lup
singuratic.
C.M.:
Dacă ați fi în
fața unei clase
de elevi, ce
le-ați spune
dacă v-ar
întreba cum pot
să reușească în
carieră?
Dumitru-Dorin
Prunariu:
Fac des acest
lucru. Îl
consider ca pe
una din
misiunile mele.
Mesajul pe care
doresc să îl
transmit din
toată inima
tinerilor este
ca, în primul
rând, să viseze
și să
îndrăznească
să-și
îndeplinească
visele! Să
persevereze și
să gândească
permanent
pozitiv asupra a
ceea ce visează
și își doresc.
Dacă ești
convins că vei
ajunge acolo
unde dorești se
vor găsi,
într-un fel sau
altul, și căi de
a-ți realiza
visul!
C.M.:
Anul acesta se
împlinesc 150 de
ani de la
înființarea
Academiei
Române.
Dumitru-Dorin
Prunariu: Am
avut marea
cinste să fiu
propus și ales
în anul 2011
membru de onoare
al Academiei
Române. Se
ajunge greu
academician.
Trebuie să
demonstrezi de-a
lungul
activității tale
că ceea ce ai
creat și modul
în care ai fost
implicat în
activitățile
tale
profesionale au
fost într-adevăr
la cel mai înalt
nivel și pot să
servească în
continuare
scopurilor unei
instituții atât
de dedicată
identității
noastre
naționale, dar
și promovării
științei și
culturii pe plan
național și în
lume, precum
este Academia
Română.
Academia Română
a fost
întotdeauna cel
mai înalt for
științific al
țării și o
instituție de
referință în
domeniul
culturii,
științelor,
istoriei. Ca
membru de onoare
al Academiei
Române îmi
desfășor o parte
din activitate
legat de acest
înalt for al
României. Am un
respect deosebit
pentru cei care
au pus bazele
acestei
instituții,
pentru membrii
ei care au
continuat și
continuă
admirabil
activitatea ei,
pentru cei care
i-au condus și
îi conduc
destinele, și am
dorința de a
face tot ce este
posibil ca acest
for să
dăinuiască și
să-și
îndeplinească
misiunea atât
istorică, cât și
prezentă pe care
o are.
Note:
Interviul cu
Dumitru-Dorin
Prunariu a avut
loc vineri, 6
mai 2016, la
Academia Română.
În urmă cu 35 de
ani, în perioada
14-22 mai 1981,
cosmonautul
Dumitru-Dorin
Prunariu a
devenit primul
român care a
realizat un zbor
în spațiul
cosmic. Misiunea
spațială s-a
desfășurat la
bordul navei
cosmice
sovietice
Soyuz-40 și al
stației orbitale
de cercetare
științifică
Saliut-6.
Alături de
colegul său de
echipaj,
cosmonautul
Leonid Popov, și
de echipajul
stației
orbitale, format
din cosmonauții
Vladimir
Kovalionok și
Viktor Savinîh,
a efectuat o
serie de
cercetări
științifice,
tehnologice,
biomedicale,
astrofizice și
psihologice. În
anul 2011,
Academia Română
l-a ales pe
Dumitru-Dorin
Prunariu membru
de onoare, drept
recunoaștere a
extraordinarei
sale performanțe
umane și
științifice.
|