La 35 de ani după cosmos

În perioada 14-22 mai 1981, cosmonautul Dumitru-Dorin Prunariu a devenit primul român care a realizat un zbor în spaţiul cosmic. Momentul istoric a fost marcat de Academia Română în cadrul sesiunii aniversare „35 de ani de la primul zbor în spaţiul cosmic al unui român” dedicată personalităţii cosmonautului Dumitru-Dorin Prunariu, membru de onoare al Academiei Române. Biroul de presă al Academiei Române l-a invitat pe dr. ing. cosmonaut Dumitru-Dorin Prunariu la dialog şi a încercat să afle de la singurul cosmonaut român - deocamdată - câteva din amănuntele călătoriei sale spaţiale (Foto).

Cătălin Mosoia: 6 mai 2016. Clubul academicienilor. Dumitru-Dorin Prunariu. Ajunul unui eveniment important pare să fie cel mai încărcat de emoţie. Cum este să te afli în ajunul primului zbor cosmic?

Dumitru-Dorin Prunariu: Bine pusă problema. În ajunul oricărui eveniment ai emoţii. Eram perfect conştient că mă aflu în faţa unui eveniment istoric, atât pentru România, cât şi pentru mine personal. Pregătirea a fost complexă, cu multe situaţii dificile pe care a trebuit să le depăşesc. Cu toate acestea, cele mai mari emoţii le-am avut cu o zi înainte de lansare. Ai emoţii gândindu-te cum ar urma să decurgă un eveniment major, istoric, pe care urmează să-l trăieşti în premieră. Emoţii, nu pentru că aveam îndoieli în ceea ce priveşte pregătirea mea, ştiam că sunt foarte bine pregătit - cunoşteam foarte bine nava, ştiam teoretic ce mă aşteaptă în cosmos, documentaţia de bord o cunoşteam la perfecţie, parcursesem sute de ore la simulator, dar nu trecusem niciodată live prin toate aceste evenimente. În afara lansării propriu-zise, trebuia să mă raportez şi la o serie întreagă de alte elemente, care a trebuit să fie puse la punct, în principal, legate de logistica organizării zborului cosmic.

Neoficial, aflasem la Baikonur că lansarea noastră fusese planificată pentru data de 11 mai, apoi am înţeles că a fost amânată pentru 12 mai din considerente tehnice. În final, s-a decis ca zborul să fie reprogramat pe data de 14 mai, dată la care am şi fost lansat în cosmos. Această aşteptare, normal că a generat anumite întrebări, suspiciuni şi emoţii. Oare ce s-a întâmplat, oare totul este în regulă, oare totul va fi în regulă?… Pe lângă acestea, înţelegi desigur că te afli în faţa unui eveniment a cărui realizare practică implică extrem de multă tehnologie şi funcţionarea ei în condiţii foarte bune. Toate acestea îi creează oricărui om, indiferent cât de experimentat ar fi, stări emoţionale deosebite.

C.M.: De la o zi la alta emoţiile au crescut în intensitate….

Dumitru-Dorin Prunariu: Continuând cu emoţiile, cum spuneam, cele mai intense le-am avut în pre-ziua lansării! Până atunci am avut programul de pregătire foarte bine organizat - pe zile, pe ore - şi nu am avut prea mult timp să ne gândim la ceea ce va urma. Cu o zi înainte de start ni s-a dat liber: „Băieţi, astăzi odihniţi-vă!” Ei bine, această rupere de un program foarte bine organizat şi libertatea de a alege ce să facem în acea zi ne-a oferit pe lângă relaxare un răgaz de timp în care am putut să ne gândim şi să ne raportăm emoţional la ceea ce va urma, adică la lansarea în cosmos de a doua zi.

C.M.: Cum v-aţi eliberat de aceste emoţii? Jucaţi ping-pong?

Dumitru-Dorin Prunariu: În principal, în acea zi dinaintea lansării, am fost la înot şi am jucat şi tenis. În complexul de cazare şi pregătire nemijlocită a echipajelor cosmice înaintea zborului aveam, pe lângă facilităţi de cazare foarte bune, centru medical şi facilităţi sportive care includeau sală de sport şi bazin de înot. Aveam toate condiţiile pentru a ne relaxa complet.

C.M.: Dumneavoastră eraţi în faţa necunoscutului, iar pe de altă parte, era vorba de colaborarea între om şi maşină.

Dumitru-Dorin Prunariu: Ca persoană tehnică, şi prin formaţie şi prin activităţi, desfăşurate o bună perioadă de timp, am căutat întotdeauna să fac corp comun cu tehnologia pe care o utilizez - în primul rând, să o învăţ foarte bine, să o stăpânesc, şi astfel să ajung la rafinament în exploatarea ei. Îmi place să fac acest lucru cu orice echipament tehnic, începând cu bicicleta sau maşina, mergând până la avion şi navă cosmică, sau chiar şi cu aparatura foto. Spre finalul lunilor de pregătire la simulator am avut efectiv senzaţia că fac corp comun cu nava cosmică şi că împreună ne înţelegem foarte bine. Nava cosmică reală, la bordul căreia am zburat, era identică cu simulatorul, iar în momentul în care m-am aşezat în navă şi s-a închis trapa, urmând să fim lansaţi, am avut senzaţia că mă aflu în simulatorul în care mă pregătisem sute de ore. Am avut exact aceeaşi senzaţie că stăpânesc tot ce se întâmplă şi ce se poate întâmpla în acel simulator real, care de data aceasta urma să ne şi duca efectiv în spaţiul cosmic.

C.M.: Cum aţi descrie prima zi de zbor cosmic?

Dumitru-Dorin Prunariu: Ziua de 14 mai a început alert de dimineaţă. Deşi lansarea a avut loc la ora 20 şi 17 minute, ora Bucureştiului, noi ne-am trezit normal în jurul orei 8 şi am luat un mic dejun rapid. Îmbrăcaţi în costume de sport, am mai parcurs o parte din documentaţia de bord care se raporta la perioada nemijlocită de lansare şi joncţiune cu staţia orbitală. Am fost transportaţi apoi cu un autobuz special până la punctul de lansare, cam 35 de km nord faţă de complexul în care locuisem. Acolo se afla hala de asamblare a rachetei purtătoare şi a navei cosmice, toate facilităţile de testare şi verificare nemijlocită a ansamblului cosmic înainte de transportarea acestuia la rampa de lansare şi ridicarea pe ea în poziţie verticală, dar şi un complex de pregătire, echipare, verificare şi ultime teste medicale ale celor care urmează să ia loc în fotoliile navei cosmice şi să zboare spre spaţiul extraatmosferic. Acolo ne-au fost prezentate materialele pe care trebuia să le ducem cu noi în cosmos, aparatura pentru experimente ambalată pentru transport, cât şi trusa medicală garnisită cu medicamente şi substanţe pe care să le folosim la nevoie, noi sau echipajul principal aflat deja de peste două luni în cosmos. Pe toate le-am „preluat” foarte oficial, cu proces verbal. După încheierea acestor formalităţi, tot ce urma să ajungă în cosmos a fost ambalat pentru transport de personalul cosmodromului şi dus în nava cosmică. Apoi am avut un prânz şi am trecut la îmbrăcarea costumului de scafandru cosmic şi testarea acestuia. Practic toate activităţile în care este implicat echipajul sau materialele care urmează să ajungă în cosmos se efectuează în camere sterile. În camera în care am îmbrăcat costumul de scafandru cosmic, de exemplu, funcţionau în permanenţă radiatoare ultraviolete care anihilau orice virus, microb, bacterie care ar fi putut fi luat de cosmonauţi şi dus în spaţiul cosmic; medicii şi personalul care ne asistau în tot procesul acesta de pregătire nemijlocită pentru zbor aveau măşti pe faţă şi nimeni nu intra neprotejat în contact direct cu noi. Direct pe piele, în jurul pieptului, am îmbrăcat o centură cu senzorii medicali care urmau să transmită prin telemetrie la sol parametrii noştri medicali în timpul lansării. Peste senzori, lenjeria intimă din bumbac. Peste ea am îmbrăcat costumul de scafandru cosmic. Aşa îmbrăcaţi a trebuit să testăm costumul la etanşeitate, pentru a ne întări încă o dată convingerea că totul este sub control şi că totul va funcţiona perfect. Acest test avea şi un efect psihologic pozitiv. Testarea s-a făcut în nişte „fotolii” identice cu cele din navă cosmică, practic nişte suporţi tip copaie din duraluminiu căptuşit cu material textil, în care trebuia să ne aşezăm. Legaţi cu centuri de siguranţă, costumul, cu noi în el, era supus unei suprapresiuni astfel încât să fim convinşi că nu există nicio neetanşeitate în el. Orice eventuală problemă acolo încă putea fi remediată.

În timpul acelei testări am avut un mic incident care putea să ducă la decizii neplăcute. În momentul în care m-am aşezat în acel suport, neţinând cont de faptul că toleranţa dintre el şi corpul meu era zero, m-am ţinut cu mâinile de marginea lui, cu degetul mare în interior, şi când m-am aşezat în el cu toata greutatea o cataramă a costumului mi-a produs o tăietură la acel deget, iar acesta a început să sângereze. M-am uitat în jur puţin derutat, l-am strâns în podul palmei, să nu vadă nimeni ce se întâmplă, mi-am tras imediat mănuşa peste el ca să nu se vadă sângele, după care am urmat toată procedura de testare a costumului. Când am terminat i-am şoptit lui Popov, coechipierul meu, ce am păţit. S-a uitat la mine puţin speriat şi mi-a spus să nu cumva să spun cuiva pentru că pe motive medicale echipajul poate fi schimbat în ultimul moment cu cel de rezervă. De atunci nu am mai scos mănuşa de pe mână până când am ajuns în nava cosmică şi ulterior în spaţiul cosmic. După ceva timp sângerarea s-a oprit de la sine, tăietura nefiind foarte adâncă, iar în a treia sau a patra zi de zbor s-a cicatrizat.

Aflându-ne încă în incinta în care am testat costumul la etanşeitate, după acest proces, a urmat un ultim interviu înainte de decolare. Reprezentanţii mass media şi cei oficiali se aflau după un geam de sticlă prin care comunicam prin intermediul unor microfoane şi difuzoare. Erau de faţă reprezentanţi ai Ministerului Apărării, ai Agerpres, TASS şi ai altor agenţii şi instituţii. Delegaţia guvernamentală română era condusă de ministrul apărării de atunci, generalul Constantin Olteanu; din delegaţie mai făcea parte comandantul aviaţiei militare, generalul Gheorghe Zărnescu, preşedintele de atunci al Comisiei Române pentru Activităţi Spaţiale, Constantin Teodorescu-Ţintea, şi o serie întreagă de alţi oficiali veniţi de la Bucureşti. După ce am răspuns întrebărilor jurnaliştilor şi am discutat puţin cu membrii delegaţiei oficiale, ne-am îmbarcat în autobuzul care ne-a dus spre rampa de lansare. La câteva zeci de metri de rachetă este amenajată în exterior o mică platformă unde echipajul coboară din autobuz şi dă simbolic, milităreşte, raportul delegaţiei oficiale că este pregătit de îndeplinirea cu succes a zborului cosmic. Apoi ne-am îmbarcat din nou în autobuz şi am pornit încet spre rachetă. Autobuzul avea trei compartimente despărţite constructiv unul de altul. Compartimentul şoferului, apoi al echipajului cu medicul de echipaj şi ultimul al personalului tehnic. După ce am dat raportul, singura persoană care ne-a însoţit până la rampă, în afara de şofer, desigur, a fost medicul de echipaj. Acesta fusese prezent la toate fazele de pregătire nemijlocită la cosmodrom şi acum însoţea echipajul spre rachetă, pentru ultime discuţii, concluzii. Pe lângă faptul că era medic de echipaj, era şi un vechi prieten al nostru. Ne cunoşteam din Orăşelul stelar. De aceea poate şi-a permis să ne transmită nişte comisioane pe care să le facem pentru echipajul principal; unul din cele mai cunoscute episoade ale acestei deplasări este cel cu ceapa verde, care trebuia să ajungă la comandantul complexului orbital, Vladimir Kovalionok (Volodea), din partea soţiei acestuia. Vorbise la telefon cu soţul ei, aflat de peste două luni la bordul staţiei orbitale, şi acesta şi-a exprimat dorinţa de a mânca nişte ceapă verde, proaspătă. Nina, femeie de acţiune, l-a sunat pe Ivan, medicul nostru de echipaj şi vechi prieten, şi „i-a dat ordin” să facă cumva să ajungă nişte ceapă verde la soţul ei în cosmos. Ivan a făcut rost de un mănunchi de ceapă, a înfăşurat-o într-un ziar, a pus-o în geanta lui cu trusa medicală pe care nu i-o controla nimeni şi, în autobuz, pe drumul până la rachetă, ne-a pus-o în mână cu „ordinul” lui Nina ca aceasta să ajungă la Volodea. Noi, îmbrăcaţi în costumele de scafandru cosmic, nu ştiam unde s-o mai dosim. Popov luase deja un comision sub forma de ploscă de inox, special fabricată în privat la una din uzinele cosmice, care conţinea un lichid foarte apreciat de echipajul care ne aştepta în cosmos, şi o pusese deja într-unul din buzunarele lui. Îmi spune mie să iau ceapa că am un buzunar liber. Era cel de la mănuşa costumului pe care o îmbrăcasem deja din cauza degetului rănit. Am îndesat repede ceapa învelită în ziar în buzunarul de pe gamba dreaptă şi l-am închis cu ariciul cu care se închidea. În momentul în care ne-am urcat pe treptele rachetei purtătoare şi apoi în lift, nimeni nu s-a mai interesat ce mai ducem cu noi pentru că trecusem deja prin toate filtrele posibile, care se terminau la autobuz şi la medicul de echipaj.

Am ajuns apoi la rachetă, am urcat cu liftul până în vârful ei, am lăsat echipei tehnice aflată în exterior, în faţa trapei navei, încălţămintea de protecţie pentru exterior încălţată peste costumul de scafandru cosmic, la fel şi ventilatoarele care ne-au ventilat până acolo costumele să nu transpirăm, şi ne-am aşezat în „fotoliile” noastre cosmice. Trapa s-a închis din exterior şi, indiferent de situaţie, acea trapă nu mai urma să fie deschisă vreodată. În caz de avarie la lansare eram ejectaţi cu modul cu tot cu ajutorul unor fuzee aflate în vârful rachetei şi am fi revenit la sol la câţiva kilometri distanţă cu paraşuta navei. În navă se ia loc cam cu două ore înainte de lansare. În timpul rămas se verifică periodic parametrii acesteia şi se comunică cu solul prin echipamentul radio. Desigur, pregătirea şi lansarea unui echipaj în spaţiul cosmic reprezintă o ştiinţă întreagă! Pe lângă personalul tehnic, psihologii şi medicii erau pe recepţie şi căutau să determine din tensiunea arterială, puls şi tonul vocii care este starea noastră reală înainte de zbor, cât şi pe timpul lansării. Senzorii medicali lipiţi de piele fuseseră conectaţi la costumul de scafandru cosmic, de unde, printr-o joncţiune exterioară, i-am cuplat la circuitul navei. Chiar dacă vocea noastră părea calmă, pulsul era mai ridicat decât normal şi emoţiile dinaintea lansării creşteau.

În nava cosmică am luat loc cu 2 ore înainte de lansare. Relaxaţi, am început să verificăm aparatele şi aveam destul de multe intervale de timp liber. Cei de la Centrul de pregătire din Orăşelul stelar avuseseră timp în perioada pregătirii să ne testeze preferinţele muzicale, iar în perioadele acelea libere ni se punea în cască muzica noastră preferată. Şi acest aspect a fost bine studiat. Apoi a venit perioada efectivă de numărătoare inversă şi de lansare.

În momentul în care am auzit în casca Zero! Start! am simţit că nava aflată în vârful rachetei purtătoare se balansează uşor, şi destul de rapid am început să simţim presiunea acceleraţiei asupra noastră. Suprasarcina devenea tot mai mare, ne presa puternic în fotolii, iar vibraţiile de stabilizare a rachetei purtătoare pe traiectorie erau şi ele destul de mari. Stăteam culcaţi pe spate faţă de direcţia de deplasare. Doar aşa se pot suporta minute întregi suprasarcinile de la lansare. Stăteam încordaţi, respiram greu, doar abdominal, nu ne puteam umfla plămânii din cauza suprasarcinii, simţeam că faţa ne este apăsată şi ochii lăcrimau uşor tot din cauza presiunii, împingeam limba în dinţi pentru că simţeam că altfel îmi este presată în gât, iar mâinile păreau foarte grele şi simţeam că aproape nu le-aş mai putea ridica. La un moment dat am simţit că se opresc motoarele şi că ne prăbuşim. A fost o senzaţie surprinzătoare pentru mine. M-am uitat la Popov, iar el mi-a făcut cu ochiul că totul este în regulă. Se desprinsese prima treaptă a rachetei purtătoare şi până la intrarea la regim a celei de a doua trepte variaţia de acceleraţie mi-a dat senzaţia de prăbuşire. La fel, dar ceva mai lin, fenomenul s-a produs la desprinderea celei de a doua trepte a rachetei. În vârful de suprasarcină acceleraţia era de patru ori mai mare decât cea gravitaţională, făcându-ne să ne simţim fiecare organ de patru ori mai greu. Ultima treaptă a funcţionat foarte lin, fără pic de vibraţie. Racheta ajunsese deja în spaţiul cosmic, rotită încet de giroscoape în poziţie orizontală faţă de suprafaţa terestră, ultima treaptă accelerându-ne practic orizontal până la atingerea primei viteze cosmice, aproximativ 28.000 km/h, viteza la care nava se menţine pe orbita cosmică circumterestră fără să mai consume energie. După 8 minute şi 50 de secunde de la lansare s-a desprins şi ultima treaptă a rachetei, apărând brusc imponderabilitatea şi dispărând tot zgomotul făcut de motoarele rachetei. În acel moment a pornit ceasul de bord, care, ca orice ceas, făcea tic-tac. Acel tic-tac era singurul sunet care se mai auzea atunci în navă.

Starea de imponderabilitate şi liniştea aceea perfectă în care auzi doar un ticăit îţi dau o senzaţie puţin stranie, chiar euforică. În primul rând, constaţi că totul pluteşte în jurul tău: documentaţia de bord, creioanele, guma, chiar şi mâinile pluteau dacă le lăsam libere. Trebuia să mai stăm câteva ore în centurile de siguranţă în costumul cosmic, dar ne-am deschis casca şi respiram aerul regenerat permanent al cabinei şi nu cel pompat sub presiune în costumul de scafandru. Popov, experimentat şi puţin suspicios la reacţiile mele la cosmosul real, mi-a recomandat să nu mă uit imediat prin hublou. Ne aflam la peste 220 km altitudine, şi probabil credea că o să mi se facă şi rău privind Pământul de la o înălţime aşa mare. Hubloul era lângă umărul meu drept. Eu abia aşteptam să-mi văd planeta natală de la înălţimi cosmice, aşa că mi-am lipit imediat capul de hublou şi am început să privesc Pământul cu multă sete de a mă îmbogăţi cu imaginea planetei văzută din exteriorul ei. Afara era întuneric. Fusesem lansaţi seara şi până să ajungem în emisfera luminată de soare a planetei trebuia să mai aşteptăm câteva zeci de minute. Puteam să disting orizontul Pământului pe fondul cosmosului negru şi, din când în când, vedeam jos lumini ale unor oraşe importante. Orbita era înclinată cu 51,6 grade faţă de ecuator, iar în acea parte a zborului ne deplasam oarecum de la nord-vest spre sud-est. Încet-încet am ajuns în zona Australiei, a Noii Zeelande, şi am trecut în partea luminată a Pământului. Răsăritul Soarelui pe orbită îţi oferă o imagine fascinantă. Se produce efectiv o explozie de lumină, Soarele răsărind rapid de după orizont ca o minge strălucitoare care sare de sub apă. Nu te poţi uita la el şi nu e recomandabil să te expui prea mult neprotejat în faţa hubloului. Radiaţia lui nu mai este filtrată de atmosfera terestră şi poate să ardă. A trebuit însă să trecem la lucru. Aveam de efectuat o serie întreagă de operaţiuni de verificare a navei cosmice în condiţiile reale de zbor. Practic, o astfel de navă cosmică „de unică folosinţă” efectuează zborul de testare în condiţii reale, condiţii în care trebuie să-ţi îndeplineşti şi misiunea cosmică. Fiecare membru al echipajului are la bord sarcini precis stabilite şi antrenate mult la simulator. Ca şi în aviaţie, aveam un check list, de fapt câteva manuale de documentaţie de bord, şi, de regulă, când unul dădea anumite comenzi, celălalt verifica să fie totul conform documentaţiei. Eu la bordul navei am fost practic şi pilot-cosmonaut de test, şi inginer de bord, iar la bordul staţiei orbitale şi cosmonaut cercetător, antrenat să efectueze experimente complexe din diverse domenii de activitate. Practic eram pregătit şi să conduc integral nava cosmică şi să o readuc pe Pământ în caz că s-ar fi întâmplat ceva cu comandantul misiunii. Acelaşi lucru se petrecea la nevoie şi invers.

Revenind la prima fază a zborului, aceasta era reprezentată de testarea tuturor echipamentelor navei în condiţii reale de zbor. Nu voi intra în amănunte aici. Imediat după aceea, la a 4-a rotaţie în jurul Pământului (o rotaţie dura 90 de minute), am efectuat prima manevră cosmică de corectare a orbitei. În total erau planificate două manevre, a doua urmând să fie efectuată la a 17-a rotaţie, deci cam la 19,5 ore după prima manevră. Cea de a doua manevră urma să ne ducă pe orbita mai înaltă a staţiei orbitale de pe care, printr-un „dans cosmic” foarte dinamic, orientând permanent nava şi cuplând şi decuplând de multe ori motoarele de orientare şi corecţie a orbitei, utilizând iniţial radarul de bord şi apoi observaţiile vizuale, trebuia să ajungem lângă staţie şi să efectuăm joncţiunea cu ea. Toţi parametrii pentru efectuarea manevrelor ne erau transmişi de la sol după ce se făceau măsurători exacte ale orbitei pe care ne aflam. Ni se indica cu câte grade pe orizontală şi verticală să orientăm nava faţă de poziţia curentă şi exact la ce minut şi secundă să pornim motorul principal pentru manevră. Şi timpul de funcţionare a motorului ne era indicat cu precizie.

După efectuarea primei manevre cosmice am mai efectuat o serie de verificări ale echipamentelor, parametrilor de zbor, apoi am trecut în modulul orbital, am dezbrăcat costumele de scafandru cosmic, am îmbrăcat nişte treninguri confortabile de lână, am mâncat ceva şi ne-am culcat. Asta se întâmpla în jurul orei 4 dimineaţa (ora Moscovei, după care continuam să măsuram timpul şi pe orbită). Eram foarte obosiţi. Eu eram obişnuit să-mi fac orele de somn în timpul nopţii, dar toată această activitate şi tensiunea generată de concentraţia pentru a efectua totul perfect m-au ţinut treaz şi bun de acţiune până la acea oră de dimineaţă.

În modulul orbital, de formă aproape sferică, cu un diametru de aproximativ doi metri, poţi să-ţi întinzi oasele, să te relaxezi, acolo există toaletă, ai rezervele de hrană şi poţi să mănânci, şi desigur poţi să dormi. Să nu va închipuiţi că există pat. Eram în imponderabilitate. Nu aveam cum să stăm pe un pat. Dormitul se făcea în saci de dormit pe care îi fixam undeva cu nişte şireturi, doar ca să nu te deplasezi fără control în timpul somnului. Am dormit buştean. Atât de adânc am dormit încât dimineaţa când m-am trezit, în jurul orei 11 şi jumătate, eram atât de buimac că am avut impresia că sunt acasă la mine şi trebuie să mă dau jos din pat şi să plec la serviciu. Până să deschid complet ochii, am realizat că nu mă pot da jos din pat pentru că pluteam, iar când am deschis ochii complet am realizat că sunt de fapt în zborul cosmic real în care fusesem lansat cu o seară înainte! Popov încă dormea. Prima mea dorinţă a fost să iau legătura radio cu solul, pentru a afla ce se mai întâmplă jos, pentru a ni se confirma că totul este normal şi pentru a comunica ce am mai realizat noi sus pe orbită. Conform celor transmise cu o seară înainte, sesiunea radio trebuia să înceapă la ora 12 fix. Eu eram însă nerăbdător să aud vocile liniştitoare de la sol şi cam pe la 11:40 am încercat să cuplez staţia radio. Popov a auzit mişcarea mea, s-a trezit, s-a uitat la ceas şi mi-a spus imediat să nu cuplez staţia radio. Nu înainte de 12 fix. Am privit puţin nelămurit. Mi-a spus simplu că orice comunicare este interzisă până la ora indicată. Era comandant, deci l-am ascultat fără comentarii. După mult timp mi-am dat seama că relaţiile dintre cele două superputeri, americană şi sovietică, în acea perioadă de război rece, impuneau un regim foarte strict de realizare şi codificare a comunicaţiilor, fiecare luând măsuri stricte ca cealaltă parte să nu-i intercepteze comunicaţiile. Vă daţi seama că 20 de minute înainte de ora prevăzută, la viteza noastră de zbor, însemnau 9.000 de km înainte de zona de comunicaţii recomandată.

La ora 12 fix am intrat în legătura radio cu solul de unde ni s-a transmis cu o voce calmă, liniştitoare, că totul este în regulă. Fără să apucăm să întrebăm, ni s-a transmis rapid şi faptul că familiile sunt bine. Normal că ne gândeam prin ce emoţii trec ai noştri jos!

Apoi am trecut din nou la treabă, am luat micul dejun, am îmbrăcat din nou costumele de scafandru cosmic şi am trecut în modulul de comandă. Ne-am fixat în fotoliile noastre şi ne-am pregătit de următoarea manevră orbitală, pe care am efectuat-o după parametrii transmişi de la sol, la rotaţia a 17-a în jurul Pământului, apoi la scurt timp de operaţiunile de apropiere de staţia orbitală şi de joncţiune.

C.M.: Am dat timpul înapoi 35 de ani. Dacă am da timpul şi mai mult înapoi şi am ajunge în perioada în care dumneavoastră eraţi elev, ce v-a motivat să învăţaţi, aţi avut modele de oameni care v-au impulsionat să citiţi, să mergeţi către ştiinţă?

Dumitru-Dorin Prunariu: Trebuie să spun că de mic am început să privesc cerul şi să-mi pun întrebări despre cum zboară avioanele. Eram copil, locuiam cu chirie într-o casă din Dârstele Braşovului, şi după ce veneam de la grădiniţă, când ne lăsa mama pe mine şi pe sora mea la joacă în curte, eu mă uitam mult la cer care parcă mă atrăgea. Braşovul era un punct de intersecţie al liniilor aeriene, deci aveam ocazia să vad des cum zboară avioanele. Privindu-le pe cer mă gândeam cum sunt făcute, ce se află în ele? Încet-încet am aflat că sunt avioane care transportă oameni, iar eu mă gândeam cum încap oamenii în jucăria aceea atât de mică pe care o vedeam sus? Apoi, tatăl meu care era inginer, îmi explica cum este cu perspectiva, că, de fapt, avioanele acelea sunt mari, dar după ce decolează şi ajung sus pe cer se văd mici. Pot să spun că aşa a început să mă intereseze zborul. Ba chiar ţin minte că pe la 6-7 ani, în curtea bunicilor din Baciu, Săcele, am fugit o dată în atelierul de tâmplărie al bunicului, am luat nişte şipci şi le-am bătut cu cuie între ele să aibă forma unui avion, l-am legat cu o sfoară, am ieşit în curte şi am început să mă învârt cu el închipuindu-mi că este avionul cu care zbor eu; atât de mult m-am învârtit încât am ameţit, mi s-a făcut rău şi am căzut! Mulţi ani după aceea am realizat că, de fapt, acela a fost primul meu antrenament vestibular! Aceea aş putea spune că a fost prima experienţă cu un avion construit de mine!

Zborul a început să prindă rădăcini în mintea mea şi mai târziu am dorit să construiesc propriile mele modele. În clasa a patra am ajuns la Palatul Pionierilor unde un an am frecventat cercul de mecanică, unde învăţam cum se lucrează fierul, pileam bucăţi de metal prinse în menghină, făceam chei şi alte obiecte mici. Acolo am descoperit lângă cercul de mecanică cercul de aeromodele şi, trecând din ce în ce mai des şi pe acolo, trăgeam cu ochiul la ceea ce se făcea, iar din clasa a V-a m-am înscris şi eu la acel cerc. De atunci am fost permanent legat de aeromodele şi de zbor. Îmi aduc aminte că profesorul de aeromodele, domnul Buta Bucur, ne povestea multe lucruri despre aviaţie, despre cum se zboară, despre cine şi ce a mai zburat în trecut, despre ce istorie aeronautică avem. Astfel ne trezea din ce în ce mai mult apetitul pentru a învăţa, a studia, a afla. De asemenea, îmi aduc aminte că deseori plecam de la Casa Pionierilor împreună cu elevi mai mari, unii chiar de liceu, care discutau cu profesorul nostru de aeromodele tot felul de probleme legate de zbor şi construcţia aparatelor, ce noutăţi au mai apărut, iar noi pe lângă ei ascultam şi memoram. Astfel am dezvoltat o adevărată pasiune pentru acest domeniu de activitate.

Am ajuns să particip şi la concursuri, am obţinut diplome, premii...

Mai târziu, la şcoala la care învăţam, alt profesor inimos, Augustin Tămaş, fost pilot, a înfiinţat un cerc de rachetomodele numit simbolic „Mesagerii Cosmosului”. Am început să activez şi acolo, continuând şi în anii liceului. La 17 ani am participat la un concurs naţional „Mini-tehnicus” la Bucureşti, unde, cu echipa cu care lucram, colegi de clasă, de şcoală, am câştigat un premiu întâi pentru o machetă de clasă de învăţământ programat, iar premiul trei pentru o rampă de lansat rachete. Toţi am primit carnete de membru al clubului „Mini-tehnicus”. Îmi aduc aminte că numărul carnetului meu era 103. Nici pe departe nu mă gândeam atunci că numai după 11 ani voi deveni al 103-lea cosmonaut al planetei! Toate aceste lucruri s-au legat între ele şi irevocabil m-au condus spre profesia mea de bază, aviaţia, apoi cosmonautica.

C.M.: Şi aţi reuşit!

Dumitru-Dorin Prunariu: Am reuşit! Eu iniţial mi-am dorit să zbor. Nu visam decât la ceea ce mi se părea posibil în România acelor timpuri: aviaţia. La cosmos am ajuns, aş zice, din întâmplare. Soarta m-a condus la locul potrivit, în momentul potrivit şi la o vârstă potrivită pentru a putea ridica mâna şi a mă oferi voluntar să devin candidat cosmonaut. Cu toate acestea, când comandantul unităţii militare unde efectuam stagiul militar ne-a propus să devenim candidaţi cosmonauţi am fost derutaţi. Când ne-a făcut propunerea, povestind că România este implicată de mai mulţi ani în activităţi cosmice, eram în sala de curs vreo 30 de ingineri de aviaţie care, îmbrăcaţi în uniforme kaki de soldaţi, efectuam cele şase luni de armată obligatorie pentru absolvenţii de studii superioare pentru a primi în final gradul de sublocotenent în rezervă. Practic, ce efectuam noi acolo se numeau cursurile Şcolii de ofiţeri rezervă de aviaţie. Toţi aveam deja un loc de muncă stabil, garantat, fie în întreprinderi de aviaţie, fie în institute de cercetare, unii eram căsătoriţi, aveam deja copii, şi nu vedeam de ce să ne schimbăm activitatea. Pentru mine cel puţin, selecţia pentru candidaţi cosmonauţi a constituit doar un motiv pentru a pleca o săptămână la Bucureşti şi a scăpa de instrucţie. Pe lângă asta îmi asiguram o vizită medicală completă la Spitalul militar, un zbor cu un avion militar de transport până la Bucureşti şi desigur posibilitatea revederii soţiei care era încă studentă în capitală. Aşa am ridicat mâna şi am spus «vreau şi eu». De la acea mână ridicată, fără să mă gândesc o clipă atunci că voi şi fi selecţionat, am ajuns să devin primul cosmonaut român şi să îmbrăţişez atât cariera militară, cât şi un domeniu complet nou de activitate, cosmonautica. După ce am pătruns mai adânc în el, domeniul a ajuns să mă pasioneze.

În domeniul cosmic m-am realizat pe multiple planuri, de la cercetare, la management, la implicarea activă în activitatea multor foruri internaţionale, la poziţii de conducere a unor organisme naţionale şi internaţionale, dovedind că investiţia în mine a produs mai mult decât un simplu cosmonaut, şi că prin activitatea mea din ultimele decenii imaginea României a devenit pozitivă, cel puţin în domeniul cosmic. Nimic însă nu se realizează de unul singur. Fără echipă, fără instituţii care să te susţină şi să te promoveze unde este nevoie, nu faci mare lucru, deşi uneori, rar, am fost nevoit să iau decizii şi să acţionez în domeniul meu şi ca un lup singuratic.

C.M.: Dacă aţi fi în faţa unei clase de elevi, ce le-aţi spune dacă v-ar întreba cum pot să reuşească în carieră?

Dumitru-Dorin Prunariu: Fac des acest lucru. Îl consider ca pe una din misiunile mele. Mesajul pe care doresc să îl transmit din toată inima tinerilor este ca, în primul rând, să viseze şi să îndrăznească să-şi îndeplinească visele! Să persevereze şi să gândească permanent pozitiv asupra a ceea ce visează şi îşi doresc. Dacă eşti convins că vei ajunge acolo unde doreşti se vor găsi, într-un fel sau altul, şi căi de a-ţi realiza visul!

C.M.: Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la înfiinţarea Academiei Române.

Dumitru-Dorin Prunariu: Am avut marea cinste să fiu propus şi ales în anul 2011 membru de onoare al Academiei Române. Se ajunge greu academician. Trebuie să demonstrezi de-a lungul activităţii tale că ceea ce ai creat şi modul în care ai fost implicat în activităţile tale profesionale au fost într-adevăr la cel mai înalt nivel şi pot să servească în continuare scopurilor unei instituţii atât de dedicată identităţii noastre naţionale, dar şi promovării ştiinţei şi culturii pe plan naţional şi în lume, precum este Academia Română.

Academia Română a fost întotdeauna cel mai înalt for ştiinţific al ţării şi o instituţie de referinţă în domeniul culturii, ştiinţelor, istoriei. Ca membru de onoare al Academiei Române îmi desfăşor o parte din activitate legat de acest înalt for al României. Am un respect deosebit pentru cei care au pus bazele acestei instituţii, pentru membrii ei care au continuat şi continuă admirabil activitatea ei, pentru cei care i-au condus şi îi conduc destinele, şi am dorinţa de a face tot ce este posibil ca acest for să dăinuiască şi să-şi îndeplinească misiunea atât istorică, cât şi prezentă pe care o are.

Note:

Interviul cu Dumitru-Dorin Prunariu a avut loc vineri, 6 mai 2016, la Academia Română.

În urmă cu 35 de ani, în perioada 14-22 mai 1981, cosmonautul Dumitru-Dorin Prunariu a devenit primul român care a realizat un zbor în spaţiul cosmic. Misiunea spaţială s-a desfăşurat la bordul navei cosmice sovietice Soyuz-40 şi al staţiei orbitale de cercetare ştiinţifică Saliut-6. Alături de colegul său de echipaj, cosmonautul Leonid Popov, şi de echipajul staţiei orbitale, format din cosmonauţii Vladimir Kovalionok şi Viktor Savinîh, a efectuat o serie de cercetări ştiinţifice, tehnologice, biomedicale, astrofizice şi psihologice. În anul 2011, Academia Română l-a ales pe Dumitru-Dorin Prunariu membru de onoare, drept recunoaştere a extraordinarei sale performanţe umane şi ştiinţifice.

Credit foto: Alina Bianca Bălan.

Foto: