Cercetarea este o vocaţie

Dr. Tudor Sireteanu împlineşte anul acesta 50 de ani de continuă activitate ştiinţifică, toţi petrecuţi în aceeaşi entitate de cercetare, şi, totodată, mai mult de jumătate din această perioadă ca director al Institutului de Mecanica Solidelor al Academiei Române. Tema principală de discuţie a fost cercetarea aplicată, cu accent asupra produselor obţinute graţie cercetării, fie că este vorba de roboţi, autovehicule sau protecţia clădirilor în caz de cutremur. Dialogul s-a ramificat, iar abordările au vizat şi câteva din momentele cheie din istoria institutului, dar şi legătura între cercetare şi industrie cu precizări asupra celor două perioade pe care le separă momentul istoric din decembrie 1989. Au vizat, de asemenea, cercetările curente, un exerciţiu de imaginaţie şi care este primul cuvânt care poate fi asociat cu cercetarea.

Nimic fără pasiune

Tudor Sireteanu: La început a fost pasiunea pentru matematică. Această pasiune pentru matematică m-a condus la Facultatea de Matematică-Mecanică, aşa era pe vremea aceea. M-a atras mai mult partea de mecanică pentru că am văzut că în acest domeniu am posibilitatea de a valorifica cunoştinţele de matematică. Am urmat şi am absolvit secţia de mecanică în anul 1966. În acelaşi an am fost angajat ca cercetător stagiar la Centrul de Mecanica Solidelor al Academiei Române. Apoi, am trecut prin toate treptele de cercetare. Cel mai greu a fost să trec de la gradul de cercetător ştiinţific la cel de cercetător ştiinţific III - a durat aproape 16 ani. Nu am fost membru de partid, dar, până la urmă, am fost apreciat de conducerea institutului, care a propus scoaterea la concurs a unui post de cercetător III, pe care l-am ocupat. Pe urmă, am rămas şi pe acest post până în decembrie 1989, când am trecut prin concurs la cercetător II şi apoi la cercetător ştiinţific I, iar din 1990 am preluat şi conducerea acestui institut.

Cătălin Mosoia: Prin urmare, mai mult de jumătate din activitatea ştiinţifică aţi petrecut-o ca director al institutului.

Tudor Sireteanu: Mie mi-a plăcut activitatea din acest institut. A fost şi a rămas un institut de o calitate extraordinară în ceea ce priveşte personalul de cercetare. Aici au lucrat sau au fost directori oameni recunoscuţi pe plan mondial, acad. Elie Carafoli, acad. Radu P. Voinea, acad. Gheorghe Buzdugan; director onorific a fost acad. Ştefan Bălan, un om de o extraordinară moralitate - deşi era ministru, era foarte popular, vorbea cu oamenii de la egal la egal, indiferent de funcţia pe care o avea; când aveam câte o Adunare Generală la care dânsul venea şi participa, noi ne ridicam în picioare, din respect şi nu din alte motive; îl respectam pentru ceea ce reprezenta dânsul în lumea ştiinţifică, pentru modul de comportare cu oamenii şi în poziţia sa a reuşit să menţină activitatea de cercetare la un nivel foarte ridicat.

Secvenţe

C. M.: Care au fost momentele cheie din cei 50 de ani de activitate ştiinţifică?

Tudor Sireteanu: Au fost mai multe asemenea momente importante. La un moment dat, institutele Academiei Române au fost desfiinţate, nu mai erau sub egida Academiei; unele au trecut la Ministerul Învăţământului, cum a fost cazul institutului nostru, altele la entităţi de cercetare departamentale. Cercetătorii s-au împrăştiat în diferite locuri - am găzduit şi noi o serie de cercetători de la fostul Institut de Matematică al Academiei Române. Noi am reuşit să ne păstrăm componenţa personalului şi preocupările în toate sistemele organizaţionale în care am lucrat. De la Ministerul Învăţământului am trecut dintr-un Centru de mecanica solidelor într-un Laborator de cercetare la Măgurele, la Institutul de fizică şi tehnologia materialelor; directorul nostru din acea perioadă, dr. doc. ing. Viorel Visarion, a devenit directorul acestui institut de la Măgurele. Acolo am petrecut destul de mult timp, din 1969-70 până în 1990. Am fost un Laborator de cercetare şi inginerie tehnologică în mecanica solidelor, aşa îi spunea. În vremea aceea toate institutele se transformaseră şi erau de cercetare şi inginerie tehnologică. Acolo am găsit un mediu academic foarte bun, foarte riguros în ceea ce priveşte cerinţele de promovare; eram printre fizicieni şi ei au avut un statut privilegiat atât din punct de vedere logistic, cât şi în privinţa potenţialului uman - toţi fiii celor care aveau funcţii mari în partid urmau fizica. Fizica era considerată o ştiinţă superioară.

Cercetători buni şi echipă performantă

C. M.: În pofida tuturor acestor schimbări echipa dumneavoastră a rămas aceeaşi.

Tudor Sireteanu: Echipa a rămas destul de compactă şi în acest sediu, deşi conducerea institutului era la Măgurele, iar unii colegi au mers să lucreze acolo. Această clădire în care ne aflăm (situată la adresa Constantin Mille nr. 15, n.r.) a rămas a oamenilor care şi-au desfăşurat activitatea de la înfiinţarea acestui institut. La început a fost Institut de Mecanică Aplicată, prin anii 1950, pe urmă s-a despărţit în Institutul de Mecanica Fluidelor (director, acad. Elie Carafoli) şi Centrul de Mecanica Solidelor (director onorific, acad. Ştefan Bălan), pe urmă am avut ca director pe prof. dr. doc. ing. Radu C. Bogdan, profesor de mare calitate de teoria mecanismelor, un om de o prestanţă extraordinară, care ulterior a plecat ca ambasador în Japonia. În pofida acestei dinamici, colectivele au rămas aici.

Cercetarea şi industria, înainte şi după 1989

C.M.: Ceea ce i-a unit a fost ideea de a pune în practică tot ceea ce s-a studiat la nivel teoretic. Mi-aţi prezentat mai devreme cercetările care au fost transformate în aplicaţii imediate, grupate şi aranjate în bibliorafturi. Perioada 1969-1989 se află într-un dosar nu prea consistent, dar care a condus la aplicaţii practice. Începând din 1990 şi până în momentul de faţă bibliorafturile sunt pline de articole de specialitate publicate în reviste de specialitate cu factor de impact bun, dar cu mai puţină aplicabilitate.

Tudor Sireteanu: Exact. Cu mai puţină aplicabilitate. Şi asta sigur, s-a datorat în primul rând faptului că cercetarea românească nu a mai fost solicitată de către industrie, care a suferit un colaps - uzinele şi fabricile au fost desfiinţate. Noi am lucrat şi pentru Tractorul Braşov, pentru fabricile din industria de automobile, textilă, din care multe parcă s-au prăbuşit imediat după 1990. Îmi pare rău că în acea perioadă s-a spus că „industria românească este un morman de fiare vechi”, ceea ce, zic eu, a declanşat o goană după fierul vechi. Şi nu a fost aşa. Noi am avut domenii în care industria românească avea utilaje de top în lume. Erau lucrări care se făceau în România pentru foarte multe state dezvoltate. Şi toate astea s-au dus pe apa sâmbetei.

C. M.: Oare şi sensul cercetării s-a schimbat după 1989? Cercetarea era privită altfel înainte, industria era mult mai apropiată de cercetare?

Tudor Sireteanu: După ce institutul nostru a trecut de la Academie la Ministerul Învăţământului, am mai avut o finanţare de la buget, dar după aceasta am făcut cercetare plătită numai prin autofinanţare. Adică, numai pe bază de contracte făcute cu mediul economic. Din anii 1970 până în decembrie 1989 nu am avut finanţare de la buget.
A fost foarte greu. Cu toate acestea, faptul că uzinele erau obligate să asimileze produse româneşti pentru a evita importul - asta a fost o chestie bună! - ele trebuiau să apeleze la cercetare, pentru că nu poţi să faci o îmbunătăţire a calităţii produselor, nu poţi omologa produse noi fără să ai în spate o cercetare. Aşa au devenit clienţii noştri tradiţionali. Am lucrat mai mult de 10-15 ani cu industria de autovehicule - activitatea de cercetare era direcţionată spre rezolvarea diferitelor probleme, cum ar fi suspensiile de automobile, omologarea amortizoarelor pentru toate autovehiculele din gama Dacia. Acestea se importau din Franţa şi Belgia, iar prin eliminarea importurilor s-au făcut economii serioase din punctul de vedere al valutei.

C. M.: Dar nu s-a făcut rabat la calitate?

Tudor Sireteanu: Nu, dimpotrivă. S-a făcut o cercetare extraordinar de intensă şi într-un timp relativ scurt; activitatea era monitorizată de organele de partid ale capitalei şi eram foarte presaţi ca amortizoarele să fie omologate rapid şi atunci s-a făcut un fel de campanie la care au participat Institutul de Mecanica Solidelor, în calitate de coordonator, şi uzinele de la Piteşti (pentru testare), I.P.A. Sibiu (pentru execuţia amortizoarelor), Braşov (pentru garnituri), Ploieşti (pentru ulei), Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” din Iaşi (pentru tampoanele de limitare a cursei, care se introduceau în interiorul amortizorului şi care s-au dovedit mai bune decât cele pe care le-am luat din străinătate pentru comparare). Aveam mândria că facem ceva util şi care întru adevăr rezolvă o serie de probleme importante, chiar la nivel naţional.

Cercetarea în prezent

C. M.: Ce se întâmplă acum?

Tudor Sireteanu: În momentul de faţă, problema este alta. Cercetarea se finanţează prin proiecte în cadrul unor programe de cercetare de diferite tipuri - parteneriate, idei, modele demonstratoare - subprograme ale programului naţional de cercetare (I, II, III ş.a.m.d.). Cred că cercetarea trebuie să aibă ca scop rezolvarea unor probleme în diferite domenii, a acelor probleme ale căror soluţii nu se cunosc în totalitate, unde fenomenele care se manifestă nu sunt bine elucidate. După ce s-a realizat o astfel de investigaţie ştiinţifică, publicarea ei în forma unei lucrări de specialitate devine un rezultat al cercetării. Acum, de multe ori, datorită criteriilor de evaluare, atât la promovare, cât şi în obţinerea proiectelor, cercetarea o faci ca să publici ceva. Nu de dragul publicării trebuie făcută cercetarea! Cercetarea trebuie făcută pentru un scop foarte bine precizat, indică o nevoie a societăţii, apoi o publici. Pe de altă parte, vă spun din experienţă, atunci când cercetarea se referă la o problemă concretă pe care ai rezolvat-o (sau de la care se poate porni cu o nouă cercetare) este mult mai uşor de scris şi de publicat, iar lucrările sunt mult mai bine apreciate în mediul academic naţional şi internaţional.

Experienţa cercetării presupune implicarea în toate direcţiile ei, fundamentală, aplicativă, experimentală, brevetare şi culminează cu implementarea într-o întreprindere economică care să aibă produse de calitate superioară şi care să includă know-how românesc de cercetare.

Roboţi, autovehicule, amortizoare şi sisteme de protecţie la seisme

C. M.: Prin urmare, pe de o parte, ar fi economicul interesat de rezolvarea unei probleme; pe de altă parte, ar fi şi nevoia societăţii, aşa cum este cazul clădirilor rezistente la cutremure, al roboţilor industriali şi nu numai industriali, care rezolvă probleme de căutare în situaţii de dezastre. În aceste ultime două cazuri, seisme şi robotică, ştiu că institutul dumneavoastră are rezultate palpabile, puternice şi cu aplicaţie practică imediată.

Tudor Sireteanu: La Institutul de Mecanica Solidelor al Academiei Române avem un colectiv de oameni tineri şi ingenioşi condus de domnul dr. ing. Luigi Vlădăreanu, cercetător ştiinţific I. Dânsul este plecat acum în China pentru continuarea şi finalizarea discuţiilor cu specialiştii chinezi care vor să dezvolte în cadrul institutului un laborator pentru cercetarea unor sisteme de conducere în timp real a roboţilor. Probabil că activitatea laboratorului va demara foarte curând anul acesta.

În privinţa protecţiei antiseismice, aceasta este o chestiune foarte actuală şi trebuie luate măsuri suficient de repede pentru consolidarea construcţiilor. În Bucureşti, sunt multe clădiri cu bulină roşie, clădiri vechi sau de patrimoniu.

C. M.: Soluţii tehnice de consolidare există!

Tudor Sireteanu: Sunt diferite soluţii tehnice de consolidare. Pe de o parte, sunt cele care necesită o lucrare mai amplă, îngroşarea structurii de rezistenţă, cămăşuirea stâlpilor, dar asta necesită şi costuri destul de mari şi evacuarea locatarilor. Apoi, sunt soluţii de consolidare cu dispozitive în contravântuire, dar nu dispozitive rigide, ci dispozitive care absorb din energia injectată de mişcarea seismică în structura clădirii. Prin absorbţia aceasta de energie răspunsul clădirii este limitat şi deformaţiile care apar în clădire datorită răspunsului la mişcarea seismică, nu mai sunt amplificate şi în felul acesta clădirea nu are deplasări între etaje care să ducă la forfecări ale stâlpilor, a structurilor de rezistenţă şi în cazul cel mai nefericit să apară colapsul clădirii. Multe din aceste clădiri ar trebui consolidate cu sisteme moderne de absorbţie de energie.

Clădirea este un sistem elastic, iar în momentul în care frecvenţele dominante ale spectrului cutremurului coincid cu una din frecvenţele ei proprii de vibraţie, intră în rezonanţă şi, după cum ştim, la rezonanţă vibraţiile se amplifică. Această amplificare poate fi controlată, redusă, cu ajutorul unor dispozitive cu disipare de energie. La autovehicule, amortizoarele asta fac, disipează din energia vibraţiilor induse de denivelările drumurilor parcurse cu anumită viteză - fără aceste amortizoare confortul pasagerilor este redus iar contactul roată-cale este periclitat, practic nu mai ai control asupra volanului.

Noi am făcut probe la un autovehicul cu amortizoare cu eficienţă redusă în mod controlat; pe un drum denivelat cu piatră de râu nu se putea lua curba din cauza contactului slab dintre roată şi cale; roata oscilează foarte puternic, apar aproape nişte desprinderi de suprafaţa drumului şi atunci învârţi de volan stânga-dreapta, dar maşina merge înainte. Exact ca atunci când derapezi - aderenţa se datorează forţei de frecare între anvelopă şi suprafaţa drumului - forţa normală scade foarte mult şi atunci scade şi forţa de aderenţă. La fel se întâmplă când mergi pe gheaţă, dar în acest caz forţa de aderenţă scade din cauza coeficientului de frecare.

C. M.: O situaţie asemănătoare pare să fie şi ce se întâmplă la acvaplanare.

Tudor Sireteanu: Sigur că da! La clădiri, sistemele de amortizare şi cele de izolare la bază - care sunt cele mai eficiente, dar foarte greu de aplicat la clădirile existente - merită să fie aplicate în special la clădirile de patrimoniu, biserici, monumente istorice sau la clădiri speciale, care au fost construite mai demult. Soluţiile de izolare la bază sunt aplicate în lumea întreagă, mai ales în ţările cu potenţial seismic ridicat, cum ar fi Japonia, China sau Italia. Clădirea se aşază pe suporţi de izolatori, de diferite tipuri, care joacă rolul suspensiei automobilelor.

Cercetări curente

C. M.: Toate acestea sunt nişte idei de cercetare valoroasă care au fost puse în practică.

Tudor Sireteanu: Noi deja le-am aplicat. Acum suntem în cadrul unui proiect în curs de realizare a unor dispozitive speciale care să fie compatibile cu mişcările seismice din Vrancea - acestea sunt mişcări lente, cu perioade lungi, şi izolarea la bază trebuie să permită o deplasare relativă între clădire şi teren, destul de mare, pentru că altfel nu se realizează o izolare eficientă - aici trebuie inovate şi realizate dispozitive speciale care să aibă această proprietate, pentru că cele care există actualmente sunt făcute mai mult pentru cutremure mai rapide, cum sunt cele din zona Timişoara şi Europa, care, în general, au frecvenţe dominante de oscilaţie mai mari şi la care nu e nevoie de astfel de deplasări relative mari. În cadrul altui proiect, contravântuiri, de data aceasta nu cu o amortizare pasivă, ci controlabilă cu fluide de tip magnetoreologic - fluide ale căror proprietăţi de curgere pot fi modificate cu ajutorul unui câmp magnetic variabil şi deci şi forţele de amortizare pot fi controlate corespunzător printr-un curent electric aplicat unui circuit electromagnetic magnetic aflat în interiorul acestor dispozitive. Dispozitivul cu fluide magnetoreologice este aproape gata. Colectivul de cercetare este format din acad. Dan Dubină, director de proiect, şi colaboratori dr. Ladislau Vekas, membru corespondent al Academiei Române, de la Centrul de Cercetări Tehnice Fundamentale şi Avansate din Timişoara, specialişti de la Institutul de Mecanica Solidelor şi de la două întreprinderi de mare performanţă din România - TEN din Bucureşti, care face echipamente pentru energia nucleară, şi ROSEAL de la Odorheiu Secuiesc, care face etanşări cu fluide magnetice, în special pentru energia nucleară.

Fac o paranteză şi spun că în ultima perioadă am vizitat trei întreprinderi care întru adevăr mi-au mai ridicat moralul. Cele două pe care le-am amintit şi pe care le ştiam, dar şi întreprinderea Electrotel de la Alexandria, jud. Teleorman. Întreprinderile au fost privatizate de nişte oameni excepţionali, iar în momentul de faţă sunt la nivel mondial!

Soluţii personalizate de protecţie a clădirilor împotriva cutremurelor

Revenind la domeniul protecţiei antiseismice trebuie să fim conştienţi că nu putem avea produse chiar pe raft. Principiul a fost validat experimental, dar clădirile sunt diferite, astfel că trebuie să găseşti tratamentul cel mai potrivit - dacă toate ar fi tipizate nu ar fi nicio problemă.

C. M.: Fiecare clădire trebuie să aibă o soluţie personalizată. Aceeaşi boală, dar mai mulţi pacienţi.

Tudor Sireteanu: Sigur că da. Fiecare soluţie trebuie gândită, proiectată şi dispozitivele respective realizate, calibrate pentru forţele care sunt necesare acolo la clădirea respectivă.

Un exerciţiu

C. M.: Dacă am putea să dăm timpul înapoi, şi am ajunge în anul 1966, sau în 2016, dar la început de carieră, aţi fi optat pentru cercetare?

Tudor Sireteanu: Nu ştiu cum să vă spun. Mie mi-a plăcut întotdeauna să meşteresc, să găsesc soluţii unor probleme, nu când ai totul la îndemână, ci când ai mai puţin la îndemână. Încă de tânăr reparam prin casă, găseam soluţii pe care să le pot aplica fără să am nu ştiu ce echipamente sau materiale. Poate că tot spre cercetare m-aş fi îndreptat.

Sigur că îi înţeleg foarte bine şi pe tinerii de azi. Atunci nu se punea problema salariului sau a banilor. Eram altfel educaţi. Noi trebuia să învăţăm. Dacă învăţam obţineam o repartiţie bună, intram în institute de cercetare sau de proiectare şi ne vedeam de viaţa noastră fără să fim preocupaţi de alte aspecte. La vremea respectivă, diferenţa între cel mai mare şi cel mai mic salariu din cercetare nu era prea mare. Toţi ne ocupam cu rezolvarea acelor probleme, iar cele mai multe chiar ne plăceau.

Acum faci cercetare şi trebuie să spui câte ore va lucra peste trei ani, un individ - păi, cercetarea nu este planificabilă decât în linii mari! Cercetarea poate să-şi schimbe direcţia, de azi pe mâine, pentru că vezi că direcţia pe care ai gândit-o iniţial nu e bună. În momentul în care planifici cercetarea, ea devine aplicarea cercetării, aceasta poate fi planificată.
Chiar în proiectul de care vorbeam mai înainte, am venit cu o idee originală şi încă suntem temători cum va funcţiona - principial, totul funcţionează, pe hârtie este foarte bine. În momentul în care însă construieşti observi care sunt greşeli, ceea ce nu merge din punct de vedere practic. Altfel, nu ar mai fi cercetare, ar fi producţie. Producţia se face întru adevăr planificată, oamenii au planuri. În cercetare, facem testări continue, facem modelări pe baza testărilor - am nişte rezultate, vreau să le explic prin modele matematice - atunci trebuie să apelez mai mult şi la cercetarea aceasta mai teoretică, uneori chiar fundamentală.

Pe primul loc, creativitatea

C. M.: Vorbiţi despre cercetător ca despre o persoană foarte bine pregătită din punct de vedere profesional, dar şi creativă. Cum aţi defini creativitatea?

Tudor Sireteanu: Cercetarea trebuie să fie creativă pentru că nu poţi să cercetezi fără să aduci ceva în plus faţă de ceea ce se cunoaşte, faţă de tipurile de produse. Poate că latura creativă în cercetare trebuie să fie pusă pe primul loc. Totuşi, această creativitate să nu fie ceva inutil, adică să aibă aplicabilitate şi finalitate practică într-un viitor cât de cât apropiat. Pledez şi pentru cercetări fundamentale de calitate, dar nu toată cercetarea poate fi de acest tip. Cercetarea trebuie să aibă şi o latură economică, socială, să poată rezolva probleme care efectiv împing societatea mai departe, împing producţia românească, ştiinţa românească în scopul îmbunătăţirii vieţii oamenilor.

C. M.: Sunt şi altfel de exemple. Intervine în cercetare şi responsabilitatea celor care o practică.

Tudor Sireteanu: Cercetarea nu este o meserie, ci o vocaţie. Ca medicina sau teologia, medicul şi preotul au vocaţie. Apoi, dacă faci ce îţi place, munceşti cu plăcere şi eşti mult mai fericit decât cel care munceşte pentru bani. Satisfacţia că lucrezi ceea ce îţi place zic că este cea mai bună, chiar şi pentru sănătate. Dacă nu îţi place ce faci, mai bine nu faci.

Notă:
Interviul cu Dr. Tudor Sireteanu a avut loc joi, 16 iunie 2016, la sediul Institutului de Mecanica Solidelor (Bucureşti, str. Constantin Mille nr. 15).