Rădăcina cunoașterii provine din filosofie

Plăcerea de a citi pare să fie într-o oarecare legătură cu plăcerea de a vorbi cu celălalt. Apoi, se întâmplă, uneori, spre finalul discuției, să constați că dialogul lung pare scurt. Pe axa timpului, întâlnirea poate fi încadrată între două momente care definesc ceea ce se poate numi timp câștigat. Desigur, cel puțin dintr-o perspectivă. Acestea sunt câteva din cuvintele care descriu interviul realizat cu Dr. Dan Gabriel Sîmbotin, filosof la Institutul de Cercetări Economice și Sociale „Gheorghe Zane“ al Academiei Române.

Cătălin Mosoia: Ca filosof, cum definiți cercetarea?

Dan Gabriel Sîmbotin: Este foarte dificil de definit cercetarea din punct de vedere filosofic. În primul rând, pentru că venim dintr-un domeniu umanist și, dacă pentru științele exacte cercetarea are o componentă aplicativă vizibilă, imediată, în domeniul umanist lucrurile par vagi. Din punctul meu de vedere, o astfel de analiză nu e tocmai în regulă. Consider că științele umaniste joacă un rol foarte important în formarea omului, iar în cercetare este foarte important să construiești „instrumente” care să-l ajute pe om să se dezvolte ca ființă completă și integră. Un al doilea aspect, nu trebuie uitat niciodată că filosofia a fost considerată întotdeauna mama tuturor științelor. Dacă cercetezi istoria științelor și vrei să identifici un om care a creat un domeniu, în mai mult de jumătate din cazuri, te întorci la Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.), părintele științelor. De aici lucrurile au început să se dezvolte și, din păcate, după perioada secolului al XVII-lea, a început să se uite că rădăcina cunoașterii vine din filosofie.

Spuneam că ar trebui dezvoltate instrumente prin care celălalt să cunoască, să aibă acces la informații. Astfel de instrumente pot fi dicționare, enciclopedii, tratate sau cărți. În ziua de astăzi toate aceste lucruri par un pic depășite, pentru că fiecare se întreabă cine mai citește o carte. În general, cartea rămâne un element de căpătâi, dar la care generația nouă apelează cu dificultate. Trebuie să recunosc că astăzi este foarte important să căutăm și să găsim instrumente noi.

Cătălin Mosoia: Înțeleg că este o necesitate, ca în zorii matematicii. Cum credeți că a apărut matematica?

Dan Gabriel Sîmbotin: În primul rând, dacă a apărut matematica. Părerea mea este că matematica este în om din primele lui zvâcniri conștiente, pentru că nimic nu putea fi determinat fără trecerea timpului și fără măsurarea spațiului. Omul a observat cu maximă ușurință diurnul și nocturnul, ciclul anotimpurilor, iar toate acestea înseamnă timp, înseamnă matematică. La fel, fiecare pas și spațiul delimitat geografic înseamnă geometrie. Fără cele două elemente nu avea cum să trăiască.  Prin urmare, teoretic, omul s-a născut cu matematica în el.

Cătălin Mosoia: Matematica este în interiorul fiecăruia dintre noi…

Dan Gabriel Sîmbotin: Da, este perspectiva kantiană asupra matematicii. Immanuel Kant (1724-1804) spune că avem spațiul și timpul în noi, fenomenologic, și că le determinăm în exterior; vorbim despre o formă apriori, este în noi, ne naștem cu ea - cred că ne-am născut cu ea și în istorie, nu numai ca individ, ci și ca ființă umană.

Cătălin Mosoia: Fizica?

Dan Gabriel Sîmbotin: În cazul fizicii vorbim despre natură. Fizica înseamnă reflexie asupra naturii. În momentul în care vorbim despre fizică, ne referim la componenta descriptivă, analitică, iar lucrurile sunt mai complexe decât în matematica „primă”. Pentru că, din punctul meu de vedere, spectacolul matematicii este dat de capacitatea de a simplifica lucrurile astfel încât să creezi un algoritm - orice formă de algoritm este o formă de simplificare pentru a determina o repetiție, orice fel de model este o formă de simplificare. În momentul în care începi să conturezi o formă de model complex începi să mergi înspre fizică. Natura fiind foarte diferită de liniaritatea parcurgerii spațiului sau a timpului, începi să creezi un altfel de model și cu altfel de analize. De aceea putem vorbi despre fizică mult mai târziu decât despre matematică. Nu pot vorbi despre fizică la modul real, ca știință, decât odată cu Aristotel. În momentul în care analizez anumite elemente în profunzime încep să vorbesc despre fizică.

Cătălin Mosoia: Matematică și fizică. Ce spuneți despre celelalte științe sau discipline? Dar înainte, matematica este o știință sau o disciplină?

Dan Gabriel Sîmbotin: Cred că aici lucrurile țin de natura limbajului. Am scris câteva articole și secvențe despre modul în care se materializează ideea de mathesis ca disciplină, ca știință, și cum se transformă episteme din „a cunoaște” în ideea de știință, ca substantivare, ca produs al cunoașterii. Platon (427 î.Hr.-347 î.Hr.) vorbește despre clasificarea științelor, idee preluată ulterior de Aristotel; se face trecerea de la ideea de cunoaștere ca formulă generică, ca proces psihologic, înspre ideea de cunoaștere sau înspre efectele cunoștinței ca știință. Matematica este un produs al cunoașterii umane.

Cătălin Mosoia: Cogniție sau cunoaștere?

Dan Gabriel Sîmbotin: Iarăși este un joc de limbaj. Ideea de cogniție vine mult mai încoace, după anii 1950, când cogniția apare ca un element de noutate. Ea intră în limba română prin traducere din engleză, forțată în anumite aspecte. Haideți să ne întoarcem puțin și să facem diferența dintre gnosis, care ar însemna cunoaștere la modul generic, și epistemă. Cogniția, ideea cogniției, vine mai mult dinspre gnosis, dinspre o cunoaștere generală, în timp ce episteme este o cunoaștere discursivă, rațională. Când vorbim despre cogniție ne referim la capacitatea noastră de a cunoaște la modul general, și cuprinde toate formele de raționalitate, de percepție, de vizualizare, de reprezentare și o conduce spre zona minții. Din punctul meu de vedere, aici se face o translare a filosofiei carteziene, o translație în secolul nostru. René Descartes (1596-1650), întotdeauna, a fost considerat ca fiind un dualist, cel care face separația dintre corp și minte. În momentul în care îl aprofundezi pe Descartes descoperi că nu-i chiar atât de dualist. În sensul în care relația dintre corp și minte este strânsă - el folosește exemplul relației dintre corăbier și corabie și spune că relația dintre corp și minte nu este o relație asemănătoare celei dintre corăbier și corabie. Corăbierul nu simte efectele asupra corabiei, în timp ce mintea umană simte acțiunea propriei corăbii. Prin urmare, această separație între trup și minte, între res cogitans și res extensa, nu este atât de radicală. Cele două conviețuiesc. Descartes are cunoașterea durerii, durerea nu-ți lasă mintea neafectată, ci acționează din plin asupra cugetării. Și atunci, apropierea dintre cele două ne duce spre o formă de dualism moderat.

De altfel, exemplul pe care noi îl știm din Descartes este preluat de la Averroes (1126-1198). Este un exemplu pe care Descartes îl aprofundează și face câteva delimitări față de filosoful arab. Averroes este mai dualist decât Descartes, privește lucrurile un pic mai separate și nu face aprofundarea aceasta a simțământului corporalității, ci vorbește doar de relația corăbier-corabie.

Averroes este cunoscut în filosofia medievală ca fiind cel care a introdus problema adevărului unic, a sufletului unic. El vorbește despre două tipuri de cogniție și separă cunoașterea științifică de cunoașterea teologică, un lucru foarte important pentru epoca sa. Din păcate, în Evul Mediu, pe direcție tomistă, se renunță la această disjuncție dintre adevărul teologic și cel științific. Averroes chiar dă câteva exemple din Coran și spune că atunci când omul cunoaște măgarul este o cunoaștere directă, nu este o cunoaștere prin revelație. De aceea, când cercetez natura nu trebuie să caut, să identific revelația și relația directă cu sacralitatea, cu Dumnezeu. Un lucru pe care tomismul l-a eliminat. Dacă am două tipuri de rațiune, atunci ar trebui să am două tipuri de suflet și nu am două tipuri de suflet, am un singur tip de suflet. Apoi, dacă am un singur tip de suflet, atunci am un singur tip de cunoaștere și înseamnă că și cunoașterea științifică trebuie să se supună rigorilor teologice. Redescoperim același dualism multe secole mai târziu odată cu Francis Bacon (1561-1626). Foarte multă lume zice că Bacon neagă religia. El nu neagă religia, ci face separarea de tip averroist și zice, pe mine nu mă interesează să cercetez cu instrumentele științei religia, cum nici religia nu trebuie să fie interesată de a cerceta cu instrumentele ei știința. Puțină lume știe că, de fapt, Francis Bacon era un om foarte religios - a scris imnuri și poezii religioase, era un om care înțelegea religia într-un mod profund. Dar această separare a fost cea care i-a permis să aprofundeze linia științifică pe care o știm noi astăzi drept început de modernitate.

Cătălin Mosoia: Logica este un domeniu care vă este familiar.

Dan Gabriel Sîmbotin: La un moment dat, glumind cu niște colegi din străinătate care m-au întrebat care este specializarea mea, am spus filosofia științei, epistemologie și ceva logică. Răspunsul este foarte real. Pentru că logica, la ora actuală, nu mai poate fi cuprinsă într-un singur domeniu. Sunt atâtea direcții în logică și se creează atât de multe instrumente pentru atât de multe alte științe, încât îmi este foarte greu să spun că sunt specialist în logică.

Logicile de la ora aceasta sunt foarte variate, și trebuie să-ți găsești o direcție sau să elaborezi un proiect de cercetare pe care să-l urmezi. Logica juridică, de exemplu, nu este orice tip de logică, este un tip de logică deontică foarte complexă. Pentru că trebuie să creezi o formă de raționament juridic în care concluzia să fie adevărată după un număr limitat de premise, astfel încât, orice altă premisă ai aduce ulterior, să nu-i schimbe valoarea de adevăr. Cu alte cuvinte, creezi un sistem de logică juridică astfel încât acel rezultat să fie dedus cu necesitate și să nu poată fi schimbat. Altfel, e supus raționamentului erorii.

Cătălin Mosoia: O direcție este logica juridică.

Dan Gabriel Sîmbotin: Alte direcții țin de logica matematică sau de limbă ori de limbajele de tip informatic - există specialiști în logică care creează arbori decizionali astfel încât să avem concluzii coerente în limbaje artificiale. Logica este foarte greu definibilă. S-a dezvoltat foarte mult, în măsura în care spațiile de analiză și cel educațional suportă o implozie. Fiind atât de dezvoltată și dificilă, sunt foarte puțini oameni care o mai urmează astăzi. În spațiul românesc, școala de logică are din ce în ce mai puțini adepți și sunt din ce în ce mai puține ore de logică rezervate în universități, în facultățile de filosofie, acolo unde ea a fost preponderent studiată. A mai rămas logica matematică, dar ca o formă elementară, incipientă, mai mult o componentă istorică și mai puțin una de actualitate.

Cătălin Mosoia: Ce spuneți despre logica în care sunt două sau mai multe valori de adevăr?

Dan Gabriel Sîmbotin: Este o altă direcție în logică, logica fuzzy, care a luat în calcul mai multe valori de adevăr. Prima dată s-a introdus o valoare de adevăr intermediară. S-a ajuns la concluzia că introducerea unei singure valori intermediare nu rezolvă problema, ea s-a dezvoltat ulterior și a devenit ceea ce se numește astăzi logica fuzzy, putând avea n valori intermediare; acest n poate fi bine definit sau dimpotrivă poate fi vag, în funcție de necesitatea pe care o ai în context. Haideți să vedem despre ce este vorba. Vorbim în primul rând despre elementele care țin de vag. Să spunem, calitățile, proprietățile unui obiect sau din punct de vedere lingvistic adjectivele. De exemplu propoziția un tablou este frumos. Cine poate să-mi spună că un tablou al lui Picasso este un tablou frumos? Care sunt factorii care intervin în conturarea ideii de frumos? Aici intervine logica de tip fuzzy, care apelează la elemente de statistică, cu ajutorul cărora pot identifica persoanele care analizează respectivul tablou al lui Picasso: 20% spun că este frumos, 70% reprezintă și ei un grup reprezentativ și așa mai departe astfel că obțin niște coeficienți care îmi spun, pe o scală de la frumos la urât, în ce măsură tabloul este frumos - aceasta este doar o formă de logică fuzzy, pentru că și aici avem diferite tipuri de dezvoltare. S-a evoluat foarte mult, de la logica trivalentă, cum era aceea a lui Ștefan Lupașcu (1900-1988) din anii 1970, astăzi vorbim despre o logică fuzzy cu n valori de adevăr și care se bazează pe un aparat matematic foarte complex .

Cătălin Mosoia: Dumneavoastră spuneți, cu modestie, că știți ceva logică. Mai concret, ce anume din acest ceva?

Dan Gabriel Sîmbotin: Știu primii pași din logică și am potențialitatea de a aprofunda diverse linii din logică. Astăzi mă orientez înspre logicile modale, epistemice și deontice. Aici am vorbit despre valorile de adevăr legate de știință și despre posibilitățile științei; logicile de tip deontic se referă, într-o anumită măsură, la variabilele de tipul limbajului normativ, comun sau limbajului științific juridic, tot în ideea acestei logici de tip epistemic. Aceasta este linia pe care pot să zic, cu curaj, o abordez și cercetez astăzi.

Cătălin Mosoia: Ce v-a determinat să vă apropiați de filosofie?

Dan Gabriel Sîmbotin: Plăcerea de a citi. Am fost elev la un liceu teoretic, într-o clasă de matematică-fizică, cu o orientare înspre matematică, în sensul în care, încurajat de ai mei, ar fi urmat să fac facultatea de matematică. Mama mea este profesoară de matematică, deci aveam un background și o direcționare în partea aceasta. Dar, în clasa a XII-a, văzând că eram înclinat mai mult spre lectură și a cunoaște cât mai multe, au spus că dacă vreau filosofie, atunci asta să urmez. A fost o eliberare pentru mine! În ciuda faptului că îmi plăcea matematica, nu am simțit niciodată că aș putea deveni un bun specialist în matematică. Din câteva motive: algoritmizarea nu îmi plăcea și matematica nu îmi dădea răspunsuri. Eu voiam să găsesc răspunsuri la foarte multe întrebări și, din păcate, sistemul matematic care se învață în școală nu te ajută să găsești răspunsurile ample pe care le cauți. Astăzi însă, așa cum văd eu matematica, mi-am dat seama că foarte multe răspunsuri le-aș fi putut găsi și acolo, dar nu în acest sistem de învățământ, ci printr-o educație în paralel. În ceea ce privește învățarea matematicii, cred că o problemă este faptul că nu se învață istoria matematicii, ci algoritmizarea matematică, paradigma. Un elev nu știe că atunci când rezolvă o problemă, de fapt, problema aceea a fost cu adevărat „o problemă” pentru care mulți „și-au bătut capul” și au încercat să-i găsească soluții. Consider că fiecare ar trebui să cunoască această problematizare, această evoluție a problemei. Se transmite teoria lui x, teoria lui y, dar nu se știe de ce omul acela „și-a bătut capul” cu o astfel de problemă. Vreau să spun că nimic nu a fost întâmplător. Totul s-a dezvoltat organic, istoric. Cred că cel care studiază matematica are nevoie de istorie, la fel cum cel care studiază logică are nevoie de istoria logicii, cum cel care studiază orice știință are nevoie de istoria sa, de devenirea în interiorul științei respective. Și aici am atins al doilea instrument pe care îl dezvoltă filosofia în relație cu cunoașterea, ea vine cu un fel de metaștiință. Filosofia nu uită să pună mereu întrebarea. Filosofia nu uită să caute istoria, să mai caute niște surse pentru a găsi legături.

Mi-am adus acum aminte de un exemplu. Știm că, în logică, Bertrand Russel (1872-1970) a dezvoltat limbajul foarte folosit astăzi în Principia Mathematica, o carte foarte dificilă la vremea ei - la vremea respectivă, s-a dat și un premiu pentru cine demonstrează că a citit cartea, pentru că editorii au descoperit că nimeni nu o citise integral. Russel vine cu o idee care ține de mistica și logica medievală, reluată de Leibniz, la care ajunge în urma unor studii făcute pe textele lui Leibniz, care de câțiva ani fuseseră readuse în prim plan, aceea a identificării unui limbaj universal. Și introduce acest limbaj universal prin care el dorește să explice absolut orice - observăm cum un element care ținea de mistică, de o cunoașterea de altă natură, directă, devine o problemă de raționalizare și matematizare a unui sistem discursiv.

Cătălin Mosoia: Ce fel de cercetări abordați la Institutul de Cercetări Economice și Sociale „Gheorghe Zane“ din Iași?

Dan Gabriel Sîmbotin: În institut există un program de cercetare care se referă la analiza societății și a contextului social. Programul vine dinspre colegii mei care fac filosofie politică, la modul general, iar eu fac analiza de tip epistemic, în ce măsură cunoașterea de un anumit tip influențează zonele de decidență și implicație politică. Vă dau câteva exemple care sunt în studiu. Una dintre analize este problematica adevărului și în ce măsură pot vorbi și transfera ideea de adevăr la un anumit nivel; sunt apoi analize care țin de antinomii, iar problema antinomiilor simple și a reacțiilor umane în fața unei situații antinomice clare mi se pare o problemă destul de interesantă - adică, în momentul în care eu susțin un punct de vedere și cel din fața mea vine și susține cu vehemență punctul opus, este o întâlnire cu celălalt - opus al meu; care este reacția epistemică și atitudinală pe care pot să o am în astfel de situație antinomică, în condițiile în care antinomiile contextualizate nu trebuie neapărat să fie situații opuse, adică pot fi ambele adevărate în același timp; și aici, iar este o problemă de conflict epistemic și modul în care îl poți rezolva, cum poți să depășești o astfel de situație. Acestea sunt câteva din direcțiile pe care lucrez astăzi.

Cătălin Mosoia: Uneori, o discuție lungă, dar care îți face plăcere, pare scurtă. Alteori, chiar și numai câteva propoziții schimbate cu un partener de dialog par lungi și obositoare. Pe de altă parte, timpul pare să treacă mai încet la 30 de ani decât zece ani mai târziu. De ce acum percepem timpul ca trecând mai repede?

Dan Gabriel Sîmbotin: Numărul de informații pe care le primim într-o zi este mult mai mare decât numărul de informații pe care cineva din trecut trebuia să le asimileze într-o zi, iar asta înseamnă că timpul pentru noi curge mult mai repede. Sunt multe evenimente pe care eu le percep mental, le adun, le acumulez, iar asta înseamnă că timpul trece mult, mult mai repede.

Referitor la timpul relativ legat de vârstă, întotdeauna când ne calculăm o zi, ne raportăm ziua la timpul care a trecut. O zi pentru un copil de cinci ani este 1 raportat la numărul de zile pe care le-a avut el anterior; o zi pentru un om de 40 de ani este 1 raportat la numărul de zile anterioare. Aceasta înseamnă că pe măsură ce înaintezi în vârstă, timpul se comprimă din punct de vedere perceptiv. Este mult mai scurt pentru că raportul este mai mic.

Cătălin Mosoia: Filosofie, filosof…

Dan Gabriel Sîmbotin: Filosofia este mama tuturor științelor, am spus că ne punem mereu întrebări și tot atât de des căutăm răspunsuri. Cred că cel mai frumos spune Aristotel atunci când se referă la metafizică sau la cel care face metafizică, anume că este cel care știe câte puțin din toate, dar necunoscând în profunzime fiecare lucru. Filosof este cel care caută tot timpul, este un căutător, încearcă să(-și) dea răspunsuri. Prin structura aceasta de căutător, să nu spunem neapărat al adevărului, ci cauzat de dorința de a cunoaște, de a ști mai multe - știu că nu voi ști niciodată totul, pentru că nu avem cum; suntem conștienți că, cu cât înaintăm, știm din ce în ce mai puține raportat la totul cunoașterii pentru că fiecare nouă cunoștință pe care o ai în ziua de astăzi, potențează un orizont infinit, și ajungem la perspectiva socratică în care spun că „știu că nu știu nimic”; fiecare punct îmi deschide un nou univers.

Mai este confundată filosofia cu „wellness” superficial pentru minte. Să faci filosofie nu înseamnă „să-ți fie bine”, să-ți cauți spațiu confortabil. Dimpotrivă, înseamnă să cauți acolo unde poate chiar te deranjează, poate chiar te neagă pe tine ca persoană. Când îți spui știu că nu știu nimic e o durere pentru că tu tocmai asta încerci să faci, încerci să găsești și cauți. Dar mergi înainte. Posibil să descoperi mici cauzalități sau relații pe care altul înainte nu le-a gândit, ori să ți se clarifice lucruri care la un moment dat erau înnodate, dintr-o dată ți se relevă ca simplitate; câteodată poți să-ți explici lucruri complicate în cuvinte simple sau dimpotrivă, poți să complici lucrurile care par simple. În jocul acesta mental, în căutarea asta continuă te găsești ca filosof.