Rădăcina
cunoașterii
provine din
filosofie
Plăcerea de a
citi pare să fie
într-o oarecare
legătură cu
plăcerea de a
vorbi cu
celălalt. Apoi,
se întâmplă,
uneori, spre
finalul
discuției, să
constați că
dialogul lung
pare scurt. Pe
axa timpului,
întâlnirea poate
fi încadrată
între două
momente care
definesc ceea ce
se poate numi
timp câștigat.
Desigur, cel
puțin dintr-o
perspectivă.
Acestea sunt
câteva din
cuvintele care
descriu
interviul
realizat cu Dr.
Dan Gabriel
Sîmbotin,
filosof la
Institutul de
Cercetări
Economice și
Sociale
„Gheorghe Zane“
al Academiei
Române.
Cătălin
Mosoia: Ca filosof,
cum definiți
cercetarea?
Dan Gabriel
Sîmbotin:
Este foarte
dificil de
definit
cercetarea din
punct de vedere
filosofic. În
primul rând,
pentru că venim
dintr-un domeniu
umanist și, dacă
pentru științele
exacte
cercetarea are o
componentă
aplicativă
vizibilă,
imediată, în
domeniul umanist
lucrurile par
vagi. Din
punctul meu de
vedere, o astfel
de analiză nu e
tocmai în
regulă. Consider
că științele
umaniste joacă
un rol foarte
important în
formarea omului,
iar în cercetare
este foarte
important să
construiești
„instrumente”
care să-l ajute
pe om să se
dezvolte ca
ființă completă
și integră. Un
al doilea
aspect, nu
trebuie uitat
niciodată că
filosofia a fost
considerată
întotdeauna mama
tuturor
științelor. Dacă
cercetezi
istoria
științelor și
vrei să
identifici un om
care a creat un
domeniu, în mai
mult de jumătate
din cazuri, te
întorci la
Aristotel (384
î.Hr.-322
î.Hr.),
părintele
științelor. De
aici lucrurile
au început să se
dezvolte și, din
păcate, după
perioada
secolului al
XVII-lea, a
început să se
uite că rădăcina
cunoașterii vine
din filosofie.
Spuneam că ar
trebui
dezvoltate
instrumente prin
care celălalt să
cunoască, să
aibă acces la
informații.
Astfel de
instrumente pot
fi dicționare,
enciclopedii,
tratate sau
cărți. În ziua
de astăzi toate
aceste lucruri
par un pic
depășite, pentru
că fiecare se
întreabă cine
mai citește o
carte. În
general, cartea
rămâne un
element de
căpătâi, dar la
care generația
nouă apelează cu
dificultate.
Trebuie să
recunosc că
astăzi este
foarte important
să căutăm și să
găsim
instrumente noi.
Cătălin
Mosoia: Înțeleg că
este o
necesitate, ca
în zorii
matematicii. Cum
credeți că a
apărut
matematica?
Dan Gabriel
Sîmbotin: În
primul rând,
dacă a
apărut
matematica.
Părerea mea este
că matematica
este în om din
primele lui
zvâcniri
conștiente,
pentru că nimic
nu putea fi
determinat fără
trecerea
timpului și fără
măsurarea
spațiului. Omul
a observat cu
maximă ușurință
diurnul și
nocturnul,
ciclul
anotimpurilor,
iar toate
acestea înseamnă
timp, înseamnă
matematică. La
fel, fiecare pas
și spațiul
delimitat
geografic
înseamnă
geometrie. Fără
cele două
elemente nu avea
cum să trăiască.
Prin urmare,
teoretic, omul
s-a născut cu
matematica în
el.
Cătălin
Mosoia: Matematica
este în
interiorul
fiecăruia dintre
noi…
Dan Gabriel
Sîmbotin:
Da, este
perspectiva
kantiană asupra
matematicii.
Immanuel Kant
(1724-1804)
spune că avem
spațiul și
timpul în noi,
fenomenologic,
și că le
determinăm în
exterior; vorbim
despre o formă
apriori, este în
noi, ne naștem
cu ea - cred că
ne-am născut cu
ea și în
istorie, nu
numai ca
individ, ci și
ca ființă umană.
Cătălin
Mosoia: Fizica?
Dan Gabriel
Sîmbotin: În
cazul fizicii
vorbim despre
natură. Fizica
înseamnă
reflexie asupra
naturii. În
momentul în care
vorbim despre
fizică, ne
referim la
componenta
descriptivă,
analitică, iar
lucrurile sunt
mai complexe
decât în
matematica
„primă”. Pentru
că, din punctul
meu de vedere,
spectacolul
matematicii este
dat de
capacitatea de a
simplifica
lucrurile astfel
încât să creezi
un algoritm -
orice formă de
algoritm este o
formă de
simplificare
pentru a
determina o
repetiție, orice
fel de model
este o formă de
simplificare. În
momentul în care
începi să
conturezi o
formă de model
complex începi
să mergi înspre
fizică. Natura
fiind foarte
diferită de
liniaritatea
parcurgerii
spațiului sau a
timpului, începi
să creezi un
altfel de model
și cu altfel de
analize. De
aceea putem
vorbi despre
fizică mult mai
târziu decât
despre
matematică. Nu
pot vorbi despre
fizică la modul
real, ca
știință, decât
odată cu
Aristotel. În
momentul în care
analizez anumite
elemente în
profunzime încep
să vorbesc
despre fizică.
Cătălin
Mosoia: Matematică și
fizică. Ce
spuneți despre
celelalte
științe sau
discipline? Dar
înainte,
matematica este
o știință sau o
disciplină?
Dan Gabriel
Sîmbotin:
Cred că aici
lucrurile țin de
natura
limbajului. Am
scris câteva
articole și
secvențe despre
modul în care se
materializează
ideea de
mathesis ca
disciplină, ca
știință, și cum
se transformă
episteme din „a
cunoaște” în
ideea de
știință, ca
substantivare,
ca produs al
cunoașterii.
Platon (427
î.Hr.-347 î.Hr.)
vorbește despre
clasificarea
științelor, idee
preluată
ulterior de
Aristotel; se
face trecerea de
la ideea de
cunoaștere ca
formulă
generică, ca
proces
psihologic,
înspre ideea de
cunoaștere sau
înspre efectele
cunoștinței ca
știință.
Matematica este
un produs al
cunoașterii
umane.
Cătălin
Mosoia: Cogniție sau
cunoaștere?
Dan Gabriel
Sîmbotin:
Iarăși este un
joc de limbaj.
Ideea de
cogniție vine
mult mai
încoace, după
anii 1950, când
cogniția apare
ca un element de
noutate. Ea
intră în limba
română prin
traducere din
engleză, forțată
în anumite
aspecte. Haideți
să ne întoarcem
puțin și să
facem diferența
dintre gnosis,
care ar însemna
cunoaștere la
modul generic,
și epistemă.
Cogniția, ideea
cogniției, vine
mai mult dinspre
gnosis,
dinspre o
cunoaștere
generală, în
timp ce episteme
este o
cunoaștere
discursivă,
rațională. Când
vorbim despre
cogniție ne
referim la
capacitatea
noastră de a
cunoaște la
modul general,
și cuprinde
toate formele de
raționalitate,
de percepție, de
vizualizare, de
reprezentare și
o conduce spre
zona minții. Din
punctul meu de
vedere, aici se
face o translare
a filosofiei
carteziene, o
translație în
secolul nostru.
René Descartes
(1596-1650),
întotdeauna, a
fost considerat
ca fiind un
dualist, cel
care face
separația dintre
corp și minte.
În momentul în
care îl
aprofundezi pe
Descartes
descoperi că
nu-i chiar atât
de dualist. În
sensul în care
relația dintre
corp și minte
este strânsă -
el folosește
exemplul
relației dintre
corăbier și
corabie și spune
că relația
dintre corp și
minte nu este o
relație
asemănătoare
celei dintre
corăbier și
corabie.
Corăbierul nu
simte efectele
asupra corabiei,
în timp ce
mintea umană
simte acțiunea
propriei
corăbii. Prin
urmare, această
separație între
trup și minte,
între res
cogitans și res
extensa, nu este
atât de
radicală. Cele
două
conviețuiesc.
Descartes are
cunoașterea
durerii, durerea
nu-ți lasă
mintea
neafectată, ci
acționează din
plin asupra
cugetării. Și
atunci,
apropierea
dintre cele două
ne duce spre o
formă de dualism
moderat.
De altfel,
exemplul pe care
noi îl știm din
Descartes este
preluat de la
Averroes
(1126-1198).
Este un exemplu
pe care
Descartes îl
aprofundează și
face câteva
delimitări față
de filosoful
arab. Averroes
este mai dualist
decât Descartes,
privește
lucrurile un pic
mai separate și
nu face
aprofundarea
aceasta a
simțământului
corporalității,
ci vorbește doar
de relația
corăbier-corabie.
Averroes este
cunoscut în
filosofia
medievală ca
fiind cel care a
introdus
problema
adevărului unic,
a sufletului
unic. El
vorbește despre
două tipuri de
cogniție și
separă
cunoașterea
științifică de
cunoașterea
teologică, un
lucru foarte
important pentru
epoca sa. Din
păcate, în Evul
Mediu, pe
direcție
tomistă, se
renunță la
această
disjuncție
dintre adevărul
teologic și cel
științific.
Averroes chiar
dă câteva
exemple din
Coran și spune
că atunci când
omul cunoaște
măgarul este o
cunoaștere
directă, nu este
o cunoaștere
prin revelație.
De aceea, când
cercetez natura
nu trebuie să
caut, să
identific
revelația și
relația directă
cu sacralitatea,
cu Dumnezeu. Un
lucru pe care
tomismul l-a
eliminat. Dacă
am două tipuri
de rațiune,
atunci ar trebui
să am două
tipuri de suflet
și nu am două
tipuri de
suflet, am un
singur tip de
suflet. Apoi,
dacă am un
singur tip de
suflet, atunci
am un singur tip
de cunoaștere și
înseamnă că și
cunoașterea
științifică
trebuie să se
supună rigorilor
teologice.
Redescoperim
același dualism
multe secole mai
târziu odată cu
Francis Bacon
(1561-1626).
Foarte multă
lume zice că
Bacon neagă
religia. El nu
neagă religia,
ci face
separarea de tip
averroist și
zice, pe mine nu
mă interesează
să cercetez cu
instrumentele
științei
religia, cum
nici religia nu
trebuie să fie
interesată de a
cerceta cu
instrumentele ei
știința. Puțină
lume știe că, de
fapt, Francis
Bacon era un om
foarte religios
- a scris imnuri
și poezii
religioase, era
un om care
înțelegea
religia într-un
mod profund. Dar
această separare
a fost cea care
i-a permis să
aprofundeze
linia
științifică pe
care o știm noi
astăzi drept
început de
modernitate.
Cătălin
Mosoia: Logica este
un domeniu care
vă este
familiar.
Dan Gabriel
Sîmbotin: La
un moment dat,
glumind cu niște
colegi din
străinătate care
m-au întrebat
care este
specializarea
mea, am spus
filosofia
științei,
epistemologie și
ceva logică.
Răspunsul este
foarte real.
Pentru că
logica, la ora
actuală, nu mai
poate fi
cuprinsă într-un
singur domeniu.
Sunt atâtea
direcții în
logică și se
creează atât de
multe
instrumente
pentru atât de
multe alte
științe, încât
îmi este foarte
greu să spun că
sunt specialist
în logică.
Logicile de la
ora aceasta sunt
foarte variate,
și trebuie să-ți
găsești o
direcție sau să
elaborezi un
proiect de
cercetare pe
care să-l
urmezi. Logica
juridică, de
exemplu, nu este
orice tip de
logică, este un
tip de logică
deontică foarte
complexă. Pentru
că trebuie să
creezi o formă
de raționament
juridic în care
concluzia să fie
adevărată după
un număr limitat
de premise,
astfel încât,
orice altă
premisă ai aduce
ulterior, să
nu-i schimbe
valoarea de
adevăr. Cu alte
cuvinte, creezi
un sistem de
logică juridică
astfel încât
acel rezultat să
fie dedus cu
necesitate și să
nu poată fi
schimbat.
Altfel, e supus
raționamentului
erorii.
Cătălin
Mosoia: O direcție
este logica
juridică.
Dan Gabriel
Sîmbotin:
Alte direcții
țin de logica
matematică sau
de limbă ori de
limbajele de tip
informatic -
există
specialiști în
logică care
creează arbori
decizionali
astfel încât să
avem concluzii
coerente în
limbaje
artificiale.
Logica este
foarte greu
definibilă. S-a
dezvoltat foarte
mult, în măsura
în care spațiile
de analiză și
cel educațional
suportă o
implozie. Fiind
atât de
dezvoltată și
dificilă, sunt
foarte puțini
oameni care o
mai urmează
astăzi. În
spațiul
românesc, școala
de logică are
din ce în ce mai
puțini adepți și
sunt din ce în
ce mai puține
ore de logică
rezervate în
universități, în
facultățile de
filosofie, acolo
unde ea a fost
preponderent
studiată. A mai
rămas logica
matematică, dar
ca o formă
elementară,
incipientă, mai
mult o
componentă
istorică și mai
puțin una de
actualitate.
Cătălin
Mosoia: Ce spuneți
despre logica în
care sunt două
sau mai multe
valori de
adevăr?
Dan Gabriel
Sîmbotin:
Este o altă
direcție în
logică, logica
fuzzy, care a
luat în calcul
mai multe valori
de adevăr. Prima
dată s-a
introdus o
valoare de
adevăr
intermediară.
S-a ajuns la
concluzia că
introducerea
unei singure
valori
intermediare nu
rezolvă
problema, ea s-a
dezvoltat
ulterior și a
devenit ceea ce
se numește
astăzi logica
fuzzy, putând
avea n valori
intermediare;
acest n poate fi
bine definit sau
dimpotrivă poate
fi vag, în
funcție de
necesitatea pe
care o ai în
context. Haideți
să vedem despre
ce este vorba.
Vorbim în primul
rând despre
elementele care
țin de vag. Să
spunem,
calitățile,
proprietățile
unui obiect sau
din punct de
vedere
lingvistic
adjectivele. De
exemplu
propoziția un
tablou este
frumos. Cine
poate să-mi
spună că un
tablou al lui
Picasso este un
tablou frumos?
Care sunt
factorii care
intervin în
conturarea ideii
de frumos? Aici
intervine logica
de tip fuzzy,
care apelează la
elemente de
statistică, cu
ajutorul cărora
pot identifica
persoanele care
analizează
respectivul
tablou al lui
Picasso: 20%
spun că este
frumos, 70%
reprezintă și ei
un grup
reprezentativ și
așa mai departe
astfel că obțin
niște
coeficienți care
îmi spun, pe o
scală de la
frumos la urât,
în ce măsură
tabloul este
frumos - aceasta
este doar o
formă de logică
fuzzy, pentru că
și aici avem
diferite tipuri
de dezvoltare.
S-a evoluat
foarte mult, de
la logica
trivalentă, cum
era aceea a lui
Ștefan Lupașcu
(1900-1988) din
anii 1970,
astăzi vorbim
despre o logică
fuzzy cu n
valori de adevăr
și care se
bazează pe un
aparat matematic
foarte complex .
Cătălin
Mosoia: Dumneavoastră
spuneți, cu
modestie, că
știți ceva
logică. Mai
concret, ce
anume din acest
ceva?
Dan Gabriel
Sîmbotin:
Știu primii pași
din logică și am
potențialitatea
de a aprofunda
diverse linii
din logică.
Astăzi mă
orientez înspre
logicile modale,
epistemice și
deontice. Aici
am vorbit despre
valorile de
adevăr legate de
știință și
despre
posibilitățile
științei;
logicile de tip
deontic se
referă, într-o
anumită măsură,
la variabilele
de tipul
limbajului
normativ, comun
sau limbajului
științific
juridic, tot în
ideea acestei
logici de tip
epistemic.
Aceasta este
linia pe care
pot să zic, cu
curaj, o abordez
și cercetez
astăzi.
Cătălin
Mosoia: Ce v-a
determinat să vă
apropiați de
filosofie?
Dan Gabriel
Sîmbotin:
Plăcerea de a
citi. Am fost
elev la un liceu
teoretic, într-o
clasă de
matematică-fizică,
cu o orientare
înspre
matematică, în
sensul în care,
încurajat de ai
mei, ar fi urmat
să fac
facultatea de
matematică. Mama
mea este
profesoară de
matematică, deci
aveam un
background și o
direcționare în
partea aceasta.
Dar, în clasa a
XII-a, văzând că
eram înclinat
mai mult spre
lectură și a
cunoaște cât mai
multe, au spus
că dacă vreau
filosofie,
atunci asta să
urmez. A fost o
eliberare pentru
mine! În ciuda
faptului că îmi
plăcea
matematica, nu
am simțit
niciodată că aș
putea deveni un
bun specialist
în matematică.
Din câteva
motive:
algoritmizarea
nu îmi plăcea și
matematica nu
îmi dădea
răspunsuri. Eu
voiam să găsesc
răspunsuri la
foarte multe
întrebări și,
din păcate,
sistemul
matematic care
se învață în
școală nu te
ajută să găsești
răspunsurile
ample pe care le
cauți. Astăzi
însă, așa cum
văd eu
matematica,
mi-am dat seama
că foarte multe
răspunsuri le-aș
fi putut găsi și
acolo, dar nu în
acest sistem de
învățământ, ci
printr-o
educație în
paralel. În ceea
ce privește
învățarea
matematicii,
cred că o
problemă este
faptul că nu se
învață istoria
matematicii, ci
algoritmizarea
matematică,
paradigma. Un
elev nu știe că
atunci când
rezolvă o
problemă, de
fapt, problema
aceea a fost cu
adevărat „o
problemă” pentru
care mulți
„și-au bătut
capul” și au
încercat să-i
găsească
soluții.
Consider că
fiecare ar
trebui să
cunoască această
problematizare,
această evoluție
a problemei. Se
transmite teoria
lui x, teoria
lui y, dar nu se
știe de ce omul
acela „și-a
bătut capul” cu
o astfel de
problemă. Vreau
să spun că nimic
nu a fost
întâmplător.
Totul s-a
dezvoltat
organic,
istoric. Cred că
cel care
studiază
matematica are
nevoie de
istorie, la fel
cum cel care
studiază logică
are nevoie de
istoria logicii,
cum cel care
studiază orice
știință are
nevoie de
istoria sa, de
devenirea în
interiorul
științei
respective. Și
aici am atins al
doilea
instrument pe
care îl dezvoltă
filosofia în
relație cu
cunoașterea, ea
vine cu un fel
de metaștiință.
Filosofia nu
uită să pună
mereu
întrebarea.
Filosofia nu
uită să caute
istoria, să mai
caute niște
surse pentru a
găsi legături.
Mi-am adus acum
aminte de un
exemplu. Știm
că, în logică,
Bertrand Russel
(1872-1970) a
dezvoltat
limbajul foarte
folosit astăzi
în Principia
Mathematica, o
carte foarte
dificilă la
vremea ei - la
vremea
respectivă, s-a
dat și un premiu
pentru cine
demonstrează că
a citit cartea,
pentru că
editorii au
descoperit că
nimeni nu o
citise integral.
Russel vine cu o
idee care ține
de mistica și
logica
medievală,
reluată de
Leibniz, la care
ajunge în urma
unor studii
făcute pe
textele lui
Leibniz, care de
câțiva ani
fuseseră readuse
în prim plan,
aceea a
identificării
unui limbaj
universal. Și
introduce acest
limbaj universal
prin care el
dorește să
explice absolut
orice - observăm
cum un element
care ținea de
mistică, de o
cunoașterea de
altă natură,
directă, devine
o problemă de
raționalizare și
matematizare a
unui sistem
discursiv.
Cătălin
Mosoia: Ce fel de
cercetări
abordați la
Institutul de
Cercetări
Economice și
Sociale
„Gheorghe Zane“
din Iași?
Dan Gabriel
Sîmbotin: În
institut există
un program de
cercetare care
se referă la
analiza
societății și a
contextului
social.
Programul vine
dinspre colegii
mei care fac
filosofie
politică, la
modul general,
iar eu fac
analiza de tip
epistemic, în ce
măsură
cunoașterea de
un anumit tip
influențează
zonele de
decidență și
implicație
politică. Vă dau
câteva exemple
care sunt în
studiu. Una
dintre analize
este
problematica
adevărului și în
ce măsură pot
vorbi și
transfera ideea
de adevăr la un
anumit nivel;
sunt apoi
analize care țin
de antinomii,
iar problema
antinomiilor
simple și a
reacțiilor umane
în fața unei
situații
antinomice clare
mi se pare o
problemă destul
de interesantă -
adică, în
momentul în care
eu susțin un
punct de vedere
și cel din fața
mea vine și
susține cu
vehemență
punctul opus,
este o întâlnire
cu celălalt -
opus al meu;
care este
reacția
epistemică și
atitudinală pe
care pot să o am
în astfel de
situație
antinomică, în
condițiile în
care antinomiile
contextualizate
nu trebuie
neapărat să fie
situații opuse,
adică pot fi
ambele adevărate
în același timp;
și aici, iar
este o problemă
de conflict
epistemic și
modul în care îl
poți rezolva,
cum poți să
depășești o
astfel de
situație.
Acestea sunt
câteva din
direcțiile pe
care lucrez
astăzi.
Cătălin
Mosoia: Uneori, o
discuție lungă,
dar care îți
face plăcere,
pare scurtă.
Alteori, chiar
și numai câteva
propoziții
schimbate cu un
partener de
dialog par lungi
și obositoare.
Pe de altă
parte, timpul
pare să treacă
mai încet la 30
de ani decât
zece ani mai
târziu. De ce
acum percepem
timpul ca
trecând mai
repede?
Dan Gabriel
Sîmbotin:
Numărul de
informații pe
care le primim
într-o zi este
mult mai mare
decât numărul de
informații pe
care cineva din
trecut trebuia
să le asimileze
într-o zi, iar
asta înseamnă că
timpul pentru
noi curge mult
mai repede. Sunt
multe evenimente
pe care eu le
percep mental,
le adun, le
acumulez, iar
asta înseamnă că
timpul trece
mult, mult mai
repede.
Referitor la
timpul relativ
legat de vârstă,
întotdeauna când
ne calculăm o
zi, ne raportăm
ziua la timpul
care a trecut. O
zi pentru un
copil de cinci
ani este 1
raportat la
numărul de zile
pe care le-a
avut el
anterior; o zi
pentru un om de
40 de ani este 1
raportat la
numărul de zile
anterioare.
Aceasta înseamnă
că pe măsură ce
înaintezi în
vârstă, timpul
se comprimă din
punct de vedere
perceptiv. Este
mult mai scurt
pentru că
raportul este
mai mic.
Cătălin
Mosoia: Filosofie,
filosof…
Dan Gabriel
Sîmbotin:
Filosofia este
mama tuturor
științelor, am
spus că ne punem
mereu întrebări
și tot atât de
des căutăm
răspunsuri. Cred
că cel mai
frumos spune
Aristotel atunci
când se referă
la metafizică
sau la cel care
face metafizică,
anume că este
cel care știe
câte puțin din
toate, dar
necunoscând în
profunzime
fiecare lucru.
Filosof este cel
care caută tot
timpul, este un
căutător,
încearcă să(-și)
dea răspunsuri.
Prin structura
aceasta de
căutător, să nu
spunem neapărat
al adevărului,
ci cauzat de
dorința de a
cunoaște, de a
ști mai multe -
știu că nu voi
ști niciodată
totul, pentru că
nu avem cum;
suntem
conștienți că,
cu cât înaintăm,
știm din ce în
ce mai puține
raportat la
totul
cunoașterii
pentru că
fiecare nouă
cunoștință pe
care o ai în
ziua de astăzi,
potențează un
orizont infinit,
și ajungem la
perspectiva
socratică în
care spun că
„știu că nu știu
nimic”; fiecare
punct îmi
deschide un nou
univers.
Mai este
confundată
filosofia cu
„wellness”
superficial
pentru minte. Să
faci filosofie
nu înseamnă
„să-ți fie
bine”, să-ți
cauți spațiu
confortabil.
Dimpotrivă,
înseamnă să
cauți acolo unde
poate chiar te
deranjează,
poate chiar te
neagă pe tine ca
persoană. Când
îți spui știu că
nu știu nimic e
o durere pentru
că tu tocmai
asta încerci să
faci, încerci să
găsești și
cauți. Dar mergi
înainte. Posibil
să descoperi
mici cauzalități
sau relații pe
care altul
înainte nu le-a
gândit, ori să
ți se clarifice
lucruri care la
un moment dat
erau înnodate,
dintr-o dată ți
se relevă ca
simplitate;
câteodată poți
să-ți explici
lucruri
complicate în
cuvinte simple
sau dimpotrivă,
poți să complici
lucrurile care
par simple. În
jocul acesta
mental, în
căutarea asta
continuă te
găsești ca
filosof.
Foto: