|
Un tânăr
cercetător
împătimit de
chimie
Un fel de
joacă pentru
pasionați,
aceasta este
chimia văzută
din perspectiva
Dr. Radu Dan
Rusu (n. 1983),
cercetător la
Institutul de
Chimie
Macromoleculară
„Petru Poni“ din
Iași. Teren de
joacă
responsabilă îi
este nișa de
laborator,
despre care
vorbește cu
înflăcărare și
respect.
Încrezător în
valorile
științei căreia
s-a dedicat, Dr.
Radu D. Rusu
trece în revistă
câteva din
rezultatele
cercetărilor în
chimie de până
acum și acceptă
provocarea unui
dialog
retrospectiv în
anul 2026.
Cătălin
Mosoia: Cum
de ați ales
chimia?
Radu Rusu:
Mi-a plăcut
chimia datorită
profesorilor pe
care i-am avut.
Grație lor,
chimia era
foarte ușoară în
comparație cu
celelalte
discipline.
Pentru mine
chimia a fost și
este un fel de
joacă.
Cătălin
Mosoia: Chimia este o
joacă
responsabilă.
Radu Rusu:
Întâi pentru
pasionați și
apoi pentru
profesioniști.
Cred că ai
nevoie de
pasiune ca să
faci cercetare.
Dorința de joc a
rămas și a fost
alimentată de
toți cei din
jurul meu de la
care învățam, de
la tehnicianul
din laborator la
șefa
departamentului.
La un moment
dat, uitam de
joc, dar când
plecam seara
acasă eram
mulțumit de ceea
ce am făcut în
ziua respectivă.
Mă consider
norocos pentru
că fac ceea ce
îmi place.
Îmi aduc aminte
de una dintre
scrierile acad.
Solomon Marcus
(1925-2016) în
care propune „Zece
nevoi umane de
care educația ar
trebui să țină
seama“
(noiembrie
2014), iar
dintre acestea,
jumătate
corespund (și)
chimiei: nevoia
de întrebare și
de mirare,
nevoia de
îndoială și de
suspiciune,
nevoia de
greșeală și de
eșec, nevoia de
omenesc și de
omenie, nevoia
de joc. Uneori
te încearcă
sentimente
precum
frustrarea -
încerci o
reacție și nu-ți
iese din prima,
nici a doua
oară, nici a
treia oară, nici
a patra oară, și
începi să te
gândești la
alternative și
chiar apar
îndoieli privind
propria
competență.
Cătălin
Mosoia: Cum depășiți
aceste momente?
Radu Rusu:
O iei de la
capăt. Te
gândești tot
timpul la
problema pe care
vrei să o
rezolvi.
Cătălin
Mosoia: Care a fost
cercetarea la
care țineți cel
mai mult?
Radu Rusu:
Ar putea fi
vorba de trei
cercetări. Prima
e cea în care
sunt implicat
acum, aflată la
granița dintre
chimie
macromoleculară
și biomedicină,
despre care v-aș
putea vorbi zile
întregi. Al
doilea proiect,
Tinere echipe,
m-a solicitat la
maximum în
timpul stagiului
de doctorat. Am
învățat foarte
multe lucruri
despre o anumită
clasă de
polimeri. Dacă
intri în zona
polimerilor,
constați că este
un univers,
deoarece vorbind
despre polimeri
în chimie, te
îndrepți spre
fizică,
inginerie,
știința
materialelor, și
mai nou, spre
biologie.
Cătălin
Mosoia: Îmi aduc
aminte de
prezentarea
doamnei Dr.
Joanna
Aizenberg, de la
Universitatea
Harvard,
susținută la
a opta ediție a
Simpozionului
„Cristofor I.
Simionescu“
de la București.
Radu Rusu:
La o primă
vedere nici nu
zici că e
chimie! Apoi îl
asculți pe
domnul Robert H.
Grubbs (unul
dintre cei trei
câștigători ai
Premiului Nobel
pentru Chimie
acordat în 2005),
care a
participat a
doua oară la
acest simpozion,
și auzi cum el
vorbește de
chimie și spune
iei asta,
combini cu asta
și apoi câștigi
premiul Nobel
- numai că, pe
la mijlocul
prezentării sale
de 30 de
slide-uri, are
zece în care
spune iei
compușii
aceștia, îi
cuplezi și nu
îți iese.
Acesta este un
om de știință
autentic, cel
care are curajul
să recunoască
încercările
eșuate!
Alt proiect a
fost cel în care
am reușit să-l
cunosc mai bine
pe domnul
profesor, acad.
Bogdan C.
Simionescu, care
era pe atunci
directorul
Institutului. La
un moment dat,
ca doctorand, a
trebuit să
pregătesc o
lucrare pentru a
o prezenta la
sesiunea
dedicată
tinerilor din
cadrul
Simpozionului
internațional
Cristofor I.
Simionescu.
Domnul profesor
Bogdan C.
Simionescu ne-a
chemat pe toți,
ne-a ascultat pe
fiecare în
parte, și apoi
ne-a spus,
uite aici e
bine, aici ai
putea să faci
așa, aici nu te
simți comod și
mai bine sari
peste asta sau
încearcă să
înțelegi mai
bine. Am
fost aproape de
primul atac de
panică, pentru
că trebuia să
prezint o temă
din zona
spectroscopiei
dielectrice,
prin urmare,
multă fizică -
jumătate din
prezentarea mea
era pe această
temă, dar în
fața mea urma să
fie directorul
unui institut
Max Planck din
Germania, care
își clădise
întreaga carieră
științifică
chiar pe tema
spectroscopiei
dielectrice!! Nu
am dormit în
noaptea
dinaintea
prezentării. Dar
totul a ieșit
bine și asta
cred că l-a
convins pe
domnul profesor
să mă includă în
echipa
proiectului
Evaluarea
potențialului
cercetării
românești în
domeniul chimiei,
pe care noi l-am
numit
Cercetarea
cercetării.
Pur și simplu,
ne-am ocupat de
tot ce s-a
realizat în
domeniul
chimiei, în
România, în
perioada
2006-2011. Am
adunat și am
studiat tot ce
avea legătură cu
domeniul chimiei
- publicații,
rezultate,
industrie,
agenți
economici; în
același timp,
ne-am ocupat și
de finanțarea
cercetării în
România, mai
ales în domeniul
chimiei. Cu
toate acestea, a
trebuit să
înțelegem ce se
petrece și cu
alte domenii,
fizică, biologie
sau științele
umaniste.
Proiectul a fost
condus de domnul
profesor, acad.
Bogdan C.
Simionescu, care
organiza
întâlniri
săptămânale unde
discutam cum să
procedăm pentru
ca totul să aibă
sens, logică și
să fie după
standarde
internaționale.
Cătălin
Mosoia: O radiografie
detaliată cu
scopul
identificării
unui posibil
prim pas
înainte.
Radu Rusu:
Radiografia
a fost dură! Pe
mine m-a cam
scos din joaca
de care vorbeam
mai înainte. Am
observat că o
mare parte din
rezultatele
cercetării, cel
puțin în
domeniul chimiei
din România, se
bazează pe
pasiune. În
sensul că
cercetarea
produce mult mai
multe rezultate
cu fondurile pe
care le
primește,
naționale sau
europene. De
asemenea, am
constatat cât de
importante sunt
proiectele
europene - dacă
nu ar exista,
atunci ar fi
trist.
Cătălin
Mosoia: Un duș rece?
Radu Rusu:
Da. În
România, față de
anul de
referință 1990,
sunt de peste
trei ori mai
puțini
cercetători. O
mare parte din
entitățile care
făceau cercetare
au dispărut. O
mare parte din
cele care au
rămas au
probleme
financiare
cronice. Din
fericire,
Institutul de
Chimie
Macromoleculară
„Petru Poni“ nu
se numără
printre ele. Un
motiv ar fi
acela că foarte
mulți dintre
oamenii care
lucrează aici au
fost în
străinătate, au
văzut cum
funcționează
acolo lucrurile
și au adus o
mare parte din
tot ceea ce
înseamnă
know-how. Pe
de o parte, am
înțeles că ai
nevoie de bani,
pentru că
cercetarea în
chimie este
extrem de
costisitoare,
iar pe de altă
parte,
cercetarea
trebuie să
producă bani.
Cătălin
Mosoia: Cercetarea în
domeniul chimiei
este
fundamentală și
aplicată sau
doar cercetare
și atât?
Radu Rusu:
Am avut
studenți de la
Universitatea
„Alexandru Ioan
Cuza“ în
practică și când
le-am vorbit
despre cercetare
fundamentală și
aplicativă, unul
dintre studenți
m-a întrebat
unde se află
limita, linia de
demarcație
între cele două.
Nu există! Dacă
vreți, există
cercetare
fundamentală și
aplicativă și
cercetare
trivială, iar
cercetare
aplicativă nu
există fără
componenta de
cercetare
fundamentală.
În urmă cu
câțiva ani am
depus un proiect
în care trebuia
să justific
importanța unui
domeniu. În mare
parte, proiectul
avea ca temă
dezvoltarea de
noi polimeri
pentru LED-uri,
light-emitting
diode (diodă
emițătoare de
lumină), altfel
spus, pentru
acel material
care îți emite
lumină de o
anumită culoare.
În multe cazuri,
lumina cerută
este cea albă,
dar aceasta nu
este ușor de
obținut;
provocarea e să
poți face asta
cu ajutorul unui
singur compus
care emite
lumina albă și
care conține de
obicei trei
segmente care
emit mai multe
culori - așa
numitul RGB, red-green-blue,
roșu-verde-albastru.
În domeniul
compușilor care
emit lumină
roșie,
cercetarea s-a
apropiat de cel
mai înalt nivel,
adică acum
trebuie doar să
perfecționăm
această zonă. La
fel se prezintă
situația
compușilor care
emit lumină
verde. Problema
e în zona
albastră. Și
atunci, în 2014,
justificarea
importanței
acestui domeniu,
de obținere a
compușilor care
să emită lumină
albastră și apoi
albă, a avut
trei rânduri:
Premiul Nobel
pentru fizică
din anul 2014
a fost acordat
unui număr de
trei cercetători
pentru
contribuțiile
lor
extraordinare în
dezvoltarea
compușilor care
emit lumină
albastră și, pe
baza lor, a
compușilor care
emit lumină
albă. Iar
punctul de
plecare pentru
această
realizare a
constat în
cercetările din
a doua jumătate
a deceniului
nouă din secolul
trecut. Când
laureații Nobel
erau
cercetători,
ceea ce făceau
ei în
laboratoare se
numea cercetare
fundamentală,
iar din 1986
până în 2014 ea
devenise complet
cercetare
aplicativă.
Adică, ceea ce
au dezvoltat a
fost preluat mai
ales de către
industrie și
transformat în
lucruri pe care
noi le folosim
astăzi.
Cătălin
Mosoia: Câte
rezultate ale
cercetării în
chimie sunt
ascunse într-un
telefon mobil?
Radu Rusu:
Într-un
telefon mobil
găsim câteva
elemente
metalice, care
reprezintă un
procent mic din
masa
dispozitivului,
dar restul este
format în mare
parte din
polimeri
modificați în
fel și chip.
Dacă pentru
ecran s-ar
folosi sticlă
obișnuită,
atunci la o
apăsare mai
puternică
ecranul s-ar
sparge și atunci
se poate folosi
un polimer
modificat - de
exemplu,
policarbonat,
care implică,
desigur, ani
întregi de
cercetare
fundamentală și
aplicativă. La
fel și lentilele
de ochelari.
Apoi, tot
dintr-un
policarbonat,
dar de alt tip,
este făcut și
acoperișul de pe
Arena Națională.
Cătălin
Mosoia: Nu toată
lumea poate să
devină
cercetător. Care
credeți că este
principala
calitate a unui
cercetător?
Radu Rusu:
Dorința de a
descoperi.
Curiozitatea.
Dorința de a te
juca, de a găsi
plăcere în ceea
ce faci, dorința
de a căuta, de a
încerca. Chiar
dacă acea
încercare poate
fi sortită
eșecului.
Cătălin
Mosoia: Și
perseverență,
atunci.
Radu Rusu:
La toate
acestea se
adăugă pasiunea.
Și apoi, da, ai
nevoie de
perseverență.
Dar cred că și
perseverența
intră într-o
definiție mai
generoasă a
pasiunii.
Cătălin
Mosoia: Practic,
înveți din
orice, chiar și
dintr-un
experiment
nereușit.
Radu Rusu:
Înveți și
înțelegi mai
multe dintr-un
experiment
nereușit. Îți
pune mintea la
lucru, iar din
altă
perspectivă, te
pui tu pe tine
la încercare.
Dacă nu a ieșit,
prima dată te
încearcă un
sentiment de
dezamăgire.
Partea frumoasă
e când cauți și
reușești să
descoperi de ce
nu ți-a ieșit,
ce nu a mers, ce
nu ai gândit cum
trebuie.
Cătălin
Mosoia: Mă gândeam
acum tot la
telefoanele
mobile, dar care
se curbează,
sunt flexibile.
Radu Rusu:
Nu ar exista
fără polimeri!
Suportul
flexibil este pe
bază de
polimeri. Sticla
nu poți să o
îndoi.
Cătălin
Mosoia: În condițiile
în care practic
suntem
înconjurați de
polimeri, care
este viitorul
lor? La ce ne
putem aștepta?
Radu Rusu:
Știința
polimerilor are
o vechime de
70-80 de ani. O
mare parte din
ce s-a făcut în
domeniul
polimerilor
poate fi în
continuare
îmbunătățit. De
exemplu, acum
vorbim de
polimeri care
sunt utili în
fabricarea
telefoanelor
mobile. Peste
cinci ani vom
vorbi de
polimeri care,
în plus, permit
mototolirea
telefonului sau
reducerea
dimensiunilor
lui. Dintr-o cu
totul altă
perspectivă,
putem vorbi de o
zonă cu totul și
cu totul nouă și
care se referă
la o mai veche
dorință a omului
de a imita
natura. Cel mai
bun chimist care
a existat și va
exista vreodată
este Natura.
Cătălin
Mosoia: Se pot face
autovehicule din
polimeri?
Radu Rusu:
Mașini din
polimeri există.
Sunt în fază de
prototip și
pentru moment
costă foarte
mult. Dar să ne
gândim la
dimensiunile și
costurile
primului
calculator -
ocupa jumătate
din institutul
acesta și nu
și-l putea
permite oricine.
Cătălin
Mosoia: Motorul
mașinii este
realizat tot din
polimeri?
Radu Rusu:
La nivel de
prototip, da. La
sfârșitul lui
2015 a fost
realizată o
astfel de mașină
dintr-o clasă
specială de
materiale
polimere, numită
materiale
compozite. Dacă
un autovehicul
comun nu este
realizat sută la
sută din
polimeri, aș
spune că peste
75% din corpul
mașinii, ce nu
ține de motor
(care are și el
piese realizate
din materiale
polimere) are
de-a face
într-un fel sau
altul cu
polimerii.
Inclusiv
parbrizul poate
fi realizat din
polimeri
speciali, mai
buni decât
sticla. Aceasta
este cercetare
aplicativă. Și
pentru că tot
s-au jucat,
cercetătorii au
mai făcut o
chestie la o
altă mașinuță
prototip, tot
din polimeri: au
pus un buton,
iar când îl
apeși mașina își
schimbă culoarea
și din neagră
devine roșie,
iar dacă mai
apeși o dată,
capătă culoarea
verde, apeși
încă o dată și
se face indigo.
Adică schimbă
proprietățile
optice ale
polimerului din
care este făcută
carcasa aceea de
mașină. De fapt,
pe carcasa
mașinii
realizată
dintr-un anumit
tip de polimer a
fost depus un
strat foarte
subțire dintr-un
alt polimer
inteligent cu
anumite
proprietăți
optice și care,
în urma
aplicării unui
mic curent
electric, își
schimbă
culoarea. Ideea
vine din
domeniul
militar,
așa-numitele
vehicule
militare
invizibile
pentru radar, și
are un potențial
aplicativ
fantastic. În
plus, tot la
nivel de
prototip,
carcasa mașinii
realizată din
polimeri poate
avea și alte
proprietăți pe
lângă cele
clasice:
auto-regenerare
- zgârii sau
îndoi un pic
materialul și
acesta revine în
puțin timp la
forma inițială,
sau
auto-curățare,
proprietate dată
de hidrofobie -
materialului
nu-i place apa,
aceasta nu aderă
la suprafața lui
și, prin urmare,
nici noroiul, de
exemplu, nu o va
face.
S-a spus că
secolul trecut a
reprezentat
epoca
polimerului, dar
cred că
dominația
polimerilor va
continua și în
următoarea sută
de ani. La ora
actuală, în
lume, cantitatea
de polimeri
fabricată
industrial o
depășește cu
mult pe cea a
oțelului. Dacă
mașina de care
vorbeam este
acum prototip,
peste două
decenii - sau
poate numai unul
singur - se va
produce în masă.
Sunt avantaje,
de pildă, masa
mică a mașinii
înseamnă un
consum redus de
combustibil,
deci un grad mai
mic de poluare.
Această idee se
aplică deja în
industria
aeronautică: un
Boeing 787 de
exemplu, are
aripile și
fuzelajul
realizate din
materiale
polimere
compozite
rezistente și
ușoare în
același timp.
Cătălin
Mosoia: Se pare că
cercetarea în
domeniul
polimerilor are
viitorul
asigurat, iar…
Radu Rusu:
Chiar dacă
nu așteaptă
nimeni noi
rezultate, ele
tot vin. Și vin
din cercetarea
fundamentală,
care apoi este
transformată în
cercetare
aplicativă.
Cătălin
Mosoia: …știința
polimerilor
poate deveni un
domeniu atractiv
și sigur pentru
viitorii
chimiști.
Radu Rusu:
Și nu am
spus nimic de
zona
biomedicală,
care acum are un
potențial
extraordinar.
Spuneam de
dorința omului
de a muta
procesele din
natură în
laborator.
Biomimetism. În
natură, nu se
pierde nimic, nu
există
reziduuri, dar
în chimie, da.
Să faci o
reacție pentru a
obține un produs
și la sfârșit să
nu mai ai nimic
pe lângă acel
produs, ar fi
extraordinar!
Costuri
reziduale,
pierderi egale
cu zero, dar,
deocamdată,
numai natura
poate să facă
asta. Astăzi,
da, însă mâine,
nu garantez că
va fi la fel.
În plus, trecem
de la mașini la
oameni; sunt
foarte puține
părți din corpul
uman care nu pot
fi înlocuite cu
un polimer, fie
complet
sintetic,
realizat sută la
sută în
laborator, fie
un polimer
natural care a
suferit diverse
îmbunătățiri în
laborator. De
exemplu, în
cazul timpanului
nu e rentabil,
deocamdată, însă
pentru lanțul
osicular (format
din
ciocan-nicovală-scăriță)
din urechea
medie există
deja implanturi
din polimer. În
institutul
nostru se
derulează un
proiect de
transfer de
cunoștințe în
domeniul
polimerilor
utilizați în
ingineria
biomedicală, iar
una dintre
temele abordate
se referă chiar
la implanturi
osiculare.
Mai mult, vorbim
deja de plasturi
pentru inimă, un
subiect abordat
practic aici, în
institut. Atunci
când se rupe un
vas de sânge,
repari porțiunea
vătămată
printr-o…
injecție.
Înainte de
injectare ai un
material polimer
biocompatibil în
formă lichidă,
care, ulterior,
din cauza
temperaturii
corpului, se
solidifică și
ajută zona
afectată. După
trei ore,
pacientul este
trimis acasă cu
problema
medicală
rezolvată. Fără
să fie nevoie de
intervenție
chirurgicală!
Prin urmare, nu
se pune problema
vreunui risc de
infecție. În
timp, acel
polimer permite
creșterea de
țesut nou,
sănătos, se
degradează și e
înlocuit de
polimerii
naturali din
corpul
pacientului.
Apoi, se pot
imprima din
polimeri tot
felul de
lucruri, greu de
imaginat în urmă
cu două decenii.
Cătălin
Mosoia: Iar peste 20
ani
intervențiile de
acest tip vor fi
obișnuite.
Radu Rusu:
Și acesta e
abia începutul.
Dacă ne referim
la zona
biomedicală,
intrăm pe un
tărâm
neexplorat,
pentru că ceea
ce s-a lucrat
până acum este
aproape
nesemnificativ
în comparație cu
ce s-ar putea
face. Dacă în
urmă cu câțiva
ani LED-urile
erau unul dintre
cele mai
fierbinți
subiecte de
cercetare, acum
vorbim de drug
delivery și de
medicină
personalizată.
Omul este o
colecție
ambulantă de
polimeri
naturali. ADN-ul
este un polimer.
Carbohidrații
sunt polimeri.
Lipidele sunt
polimeri.
Proteinele din
noi sunt
polimeri. Noi
suntem niște
librării,
colecții
ambulante de
polimeri
naturali.
Cătălin
Mosoia: Mi-ar plăcea
să avem un nou
dialog despre
polimeri, dar
peste câțiva
ani. În 2026. Să
ne aducem aminte
de această
discuție.
Radu Rusu:
Multe din
chestiunile pe
care le-am
discutat ni se
vor părea
nimicuri. Parcă
mă aud spunând,
uite ce e
acum!
Culmea, sau nu,
o mare parte
dintre lucruri
s-ar putea face
și la noi în
țară. Și este
adevărat că
unele deja se
fac aici, la
institutul unde
lucrez, și o
spun cu mândrie.
Institutul de
Chimie
Macromoleculară
„Petru Poni“
este un brand
în domeniul
cercetării în
chimie și acest
lucru este
demonstrabil.
După doctorat am
fost la
ETH Zurich,
Elveția, iar
despre
Eidgenössische
Technische
Hochschule
Zürich aș spune
că face parte
dintr-un fel de
Champions
League în
domeniul
polimerilor. Iar
România are, cel
puțin, resursa
umană necesară
de a intra în
această
competiție de
înalt nivel din
Liga campionilor
a institutelor
de cercetare în
chimie.
Cătălin
Mosoia: Institutul
este parte din
această ligă?
Radu Rusu:
Da, dar încă
joacă în
calificări. Ar
putea să intre
direct, dar
trebuie să
treacă prin
tururi
preliminare.
Dacă s-ar
injecta mai
mulți bani în
cercetare, acest
institut ar
putea să joace
în acel
Champions League.
Dar, în România
se investește în
cercetare de 20
de ori mai
puțini bani pe
cap de locuitor
față de media
europeană.
Cătălin
Mosoia: Pe curând, în
2026!
Foto:
|
|
|
|
|