După douăzeci de ani de la inițierea calcului celular - dialog cu acad. Gheorghe Păun
În anul 1998,
acad. Gheorghe
Păun a pus
bazele unui nou
domeniu în
informatică
numit calcul
membranar. După
20 de ani,
constată simplu
și clar: „a fost
o revelație în
dublu sens - ce
multe lucruri se
pot învăța din
celulă și apoi
ce lucruri
frumoase se pot
crea cu ajutorul
matematicii și
informaticii
pornind de la
celulă“.
Cătălin
Mosoia:
Domnule
academician
Gheorghe Păun,
sunteți
prezentat în
Dicționarul
Membrilor
Academiei Române
drept
matematician-informatician
și cel mai citat
informatician
român.
Dumneavoastră ce
vă considerați,
matematician sau
informatician?
Gheorghe
Păun: Întâi
de toate sunt
argeșean, de
peste șase
decenii...
Educația mea
este matematică.
Am studiat
informatica
teoretică,
domeniu la
intersecția
dintre
matematică și
informatică.
Prin urmare,
sunt mai degrabă
matematician, în
modul de a fi,
de a gândi și,
sper, și în
modul de a vorbi
- am în vedere
modestia
matematicianului
și
dorința-nevoia
de a demonstra
ceea ce afirm.
Pe de altă
parte, mi se
pare evident,
acum,
aposteriori, că
am ales
informatica
teoretică pentru
că aveam o
structură
mintală care se
potrivea genului
acesta de
matematică, o
gândire
algoritmică, în
termenii acad.
Solomon Marcus,
algebrică, nu de
tip analiză
matematică, nu
de tip
probabilități;
probabil că
mintea mea este
structurată
algebrico-algoritmic.
Prin urmare,
sunt, prin
educație și după
mai mult de 40
de ani de
profesie,
matematician,
dar cu
înclinație spre
zona aceasta a
matematicii, de
tip discret -
discret, în sens
matematic, atras
de numerele
naturale, nu
reale. Aparțin,
deci, nu
matematicii
continuului, ci
matematicii
discretului.
Cătălin
Mosoia: Ce
spuneți despre
matematică?
Gheorghe
Păun:
Matematica este
un univers care,
uneori, îi
înspăimântă și
pe
matematicieni.
Este atât de
dezvoltată și
ramificată
încât, la
nivelul
cercetării la
care m-am situat
toată cariera,
nu mai poate fi
stăpânită de un
singur om -
puțini sunt
matematicienii
care se pricep
cu adevărat la
două-trei
ramuri.
Foarte concret,
potrivit
clasificării
internaționale
realizate de
American
Mathematical
Society,
matematica are
aproximativ 60
de domenii; un
matematician e
cantonat într-un
domeniu.
Profesorii nu,
pentru că ei
trebuie de-a
lungul carierei
să schimbe de
mai multe ori
subiectele
predate, în
funcție de
schimbările în
programa de
învățământ și de
evoluția
matematicii. La
nivelul
cercetării nici
nu suntem
cantonați pe un
domeniu, ci
subdomeniu - eu
am lucrat în
teoria
limbajelor
formale, care,
de fapt, este pe
nivelul al
treilea.
Desigur, nu am
rămas numai
acolo; calculul
natural de care
mă ocup în
ultimii ani
este, în
clasificarea
respectivă, tot
pe nivelul al
treilea.
Pe de altă
parte,
răspunzând
metaforic,
matematica este
parte din
gramatica lumii;
parte din,
pentru că este
mai mult decât
matematică în
organizarea
lumii.
Sunt cărți care
întreabă dacă
Dumnezeu este
matematician.
Răspunsul meu
este negativ:
nu, Dumnezeu
este însăși
matematica -
evident, aceasta
este o figură de
stil.
Cătălin
Mosoia:
Matematica,
regină a
științelor, iar
acum, Dumnezeu.
Gheorghe
Păun: Cartea
naturii este
scrisă în limba
matematicii,
spunea Galileo
Galilei. Cu
mențiunea că
citatul este
extras dintr-un
context mai
larg, care are
legătură cu
cearta, ușor
amuzantă pentru
mine, dintre
creaționiști și
evoluționiști -
creaționismul
încearcă să
demonstreze
științific
adevărul
Creației, iar
evoluționismul a
devenit dogmă
pentru multă
vreme și pentru
mulți oameni - ,
dar pe care
Galilei a
rezolvat-o
foarte simplu.
El a avut
probleme reale,
nu matematice,
cu Inchiziția și
în acest context
trimitea
scrisori unor
prieteni
influenți
explicându-le
poziția lui, iar
într-una dintre
epistole are un
paragraf foarte
interesant în
care spune ceva
de genul
următor:
Dumnezeu a scris
două cărți,
Cartea Naturii
și Biblia;
Cartea Naturii
este scrisă în
limba
matematicii, iar
Biblia este
scrisă în limba
omului; Cartea
Naturii ne spune
cum funcționează
cerurile, Biblia
ne spune cum să
ajungem noi în
ceruri. Între
cele două nu e
nicio legătură,
iar asta ar
trebui să ne fie
învățare de
minte, altfel
spus, să nu le
amestecăm.
Cătălin
Mosoia: În
urmă cu 20 de
ani, cel puțin,
ați inițiat un
domeniu de mare
succes, calculul
celular. Tot cam
atunci ați
devenit membru
al Academiei
Române.
Gheorghe
Păun: Am
fost ales membru
corespondent pe
data de 24
octombrie 1997.
Cincisprezece
ani mai târziu,
pe 24 octombrie
2012, am fost
titularizat; tot
pe 24 octombrie,
în 2014, am
susținut
Discursul de
recepție. Prima
a fost o
coincidență
pură, însă a
doua este
rezultatul
solicitării
mele, pentru că
am dorit ca
tripleta să fie
completă.
Exact la un an
după primirea în
Academie am
inițiat calculul
membranar. Prin
urmare, anul
acesta se
împlinesc
douăzeci de ani,
dar lucrasem
deja vreo 4 ani
în DNA
Computing.
Am intrat în
calculul natural
în aprilie 1994,
în timpul unei
conferințe de la
Graz, Austria;
atunci am primit
o lucrare care
m-a fascinat,
știam de ea - o
cerusem unei
foste studente,
atunci
profesoară în
Canada, mi-a
adus-o la Graz;
a fost un moment
de inflexiune în
cariera mea.
Atunci am pornit
aventura în
informatică în
care sunt
angajat și
astăzi.
Cătălin
Mosoia:
Calculul cu
membrane este un
domeniu care
provine din
calculul
natural?
Gheorghe
Păun: Exact.
Este o ramură a
calculului
natural.
Calculul natural
este definit ca
domeniu al
informaticii cu
două obiective:
să se inspire de
la natură în
folosul
informaticii -
suporturi de
date, operații
cu date,
arhitecturi de
calculatoare, la
modul cel mai
general - și
invers, să
furnizeze noi
instrumente
celor care
studiază natura
cu alte
mijloace, cum
sunt biologii
ori fizicienii;
cu alte cuvinte,
să învățăm de la
natură și,
invers, să
înțelegem natura
mai bine, în
particular
biologia,
domeniu căruia
i-am acordat
atenție.
Calculul natural
care are o
istorie lungă.
Alan Turing
însuși,
inițiatorul
informaticii -
el a scris
„certificatul de
naștere al
calculatoarelor”,
prin lucrarea sa
din 1936 în care
a definit mașina
Turing și a
demonstrat
teorema de
universalitate a
acesteia. Turing
a avut multe
idei inspirate
din biologie, el
a vorbit despre
rețele de
neuroni,
morfogeneză, și
alte lucruri
care au fost
redescoperite și
dezvoltate
ulterior în
calcul natural,
domeniu care
conține
algoritmi
genetici, calcul
evolutiv, cu
idei din zona
genomului,
algoritmi
neurali - de
mare succes în
ultimii ani.
Istoria e lungă,
de ordinul
deceniilor, dar
progresele
recente trebuie
să ne dea de
gândit:
calculatoarele
sunt mai
puternice decât
credeam și, în
unele domenii,
au trecut mult
dincolo de
inteligența
umană.
Calculul
inspirat din
zona ADN-ului,
în sensul lui
Adleman, DNA
Computing,
propune și un
hardware nou,
molecula de ADN.
Calculul celular
- i-am zis
calcul
membranar,
membrane
computing,
dar o denumire
mai bună era
calcul celular -
a plecat la drum
cu obiective mai
modeste: să
privim celula și
să învățăm. Cam
acesta este
peisajul în care
sunt cantonat de
24 de ani, iar
de aproape 20 de
ani dedic peste
90% din timp
calcului
membranar, care
a fost o
revelație în
dublu sens: ce
multe lucruri se
pot învăța din
celulă și apoi
ce lucruri
frumoase se pot
crea cu ajutorul
matematicii și
informaticii
pornind de la
celulă.
Cătălin
Mosoia: Cum
v-a venit ideea?
Gheorghe
Păun: De
foarte multe
ori,
matematicianul
are idei care
vin în mod
neașteptat. În
general,
majoritatea
dintre noi,
matematicieni
sau nu, știm că
dimineața avem
multe idei;
probabil că
peste noapte
creierul
lucrează și
rezolvă
problemele pe
care le ducem cu
noi la culcare.
Cătălin
Mosoia: E
mai odihnit?
Gheorghe
Păun: Nu!
Partea
subconștientă
cred că lucrează
tot timpul! Iar
noaptea creierul
e mai liniștit,
nu-i mai punem
noi probleme,
își vede de
chestiunile
primite cu o zi
sau o lună
înainte - sunt
teorii de genul
acesta.
Contextul însă
este ceva mai
precis. Am
lucrat la DNA
Computing 4
ani; am
dezvoltat foarte
multă teorie
împreună cu
Grzegorz
Rozenberg și
Arto Salomaa,
doi uriași ai
informaticii, am
scris o carte
împreună cu ei -
DNA
Computing. New
Computing
Paradigms -,
care a apărut în
două ediții la
Springer-Verlag
și a fost
tradusă în
chineză,
japoneză și
rusă. Cu toate
acestea, teorie
multă, dar
practică puțină!
Noi nu eram
pregătiți să
mergem în
laborator, unde,
în paralel cu
activitatea
noastră, se
făceau
experimente de
rezolvare a unor
probleme de
nivel toy
problems,
adică de
dimensiuni
foarte mici -
grafuri cu 7 ori
10 noduri, nu de
dimensiunile din
viața reală. Și,
părea că ADN-ul
se comportă mai
bine, mai
predictibil, în
mediul lui
natural - în
frunze, în
celulele noastre
etc -, decât în
laborator. De
cele mai multe
ori, ADN-ul de
laborator e
sintetizat și
atunci nu este
exact ca cel
natural, îi
lipsește,
probabil,
viața. Prin
urmare, mi-am
spus să e bine
să mergem în
cadrul natural
al ADN-ului, în
celulă. Dar dacă
luăm definiția
celulei din
cartea de
biologie ne
pierdem în
detalii, nu mai
facem matematică
cu ele. Astfel a
trebuit să
abstractizez și
așa am ajuns la
un concept pe
care inițial
l-am numit
super cell
system -
colegii l-au
numit P-sistem
și așa a rămas,
ușor jenant
pentru mine la
începuturi,
pentru că
trebuia să
vorbesc despre P
cu mine de
față, dar
apoi denumirea
s-a neutralizat
complet.
Cătălin
Mosoia: Asta
pentru că P vine
de la Păun,
numele
dumneavoastră!
Gheorghe
Păun: E o
inițială care
s-a
abstractizat,
sunt total
neutru acum.
Modelul e de tip
gramatici
formale - sau
automate -
automate
distribuite, iar
asta lipsește
cumva limbajelor
formale. Vreau
să spun că eram
antrenat, timp
de tot vreo 20
de ani, să fac
limbaje formale
„pure” de
diverse tipuri;
a picat foarte
natural un nou
cadru în care să
aplic
instrumentele cu
care lucrasem
atâta timp.
Limbajele
formale,
automatele
clasice, au de a
face cu șiruri,
așa cum scriem -
numere cu
informație
pozițională, așa
cum vorbim - în
limbile naturale
folosim fraze
care au anumită
ordine,
succesiune;
informatica
lucrează cu
șiruri de biți,
de simboluri.
Biologia însă nu
lucrează
neapărat cu
șiruri de biți!
ADN-ul e un șir
de nucleotide,
dar în celulă
plutesc în apă
obiecte chimice,
de la ioni până
la
macromolecule,
unele sunt
fixate de
diverse
suporturi, de
scheletul din
interior, de
membrane.
Structura de
date nu mai e
șirul -, dacă
vreți, este
șirul în care nu
mai este ordine,
în care literele
se plimbă și
trec unele pe
lângă altele.
Dintr-odată,
iată un aspect
foarte atrăgător
pentru
lucrătorul în
teoria
limbajelor
formale: să
folosească
mașinăriile de
acolo, dar nu
pentru șiruri,
ci pentru șiruri
minus ordine.
Era o provocare
evidentă, de
aceea teoria s-a
și dezvoltat
foarte rapid.
Întreaga
problematică a
limbajelor
formale se putea
translata aici,
într-un context
total nou,
distribuit și
folosind
multi-seturi,
mulțimi cu
multiplicități,
deci nu șiruri.
Apoi, lucru
absolut
reconfortant și
benefic, au
început
aplicațiile. La
ora aceasta, în
teoria
membrane
computing-ului
aplicațiile sunt
preponderente -
aproape în
fiecare an se
publică câte o
carte.
Cătălin
Mosoia:
Aplicațiile vin
și rearanjează
situațiile din
teorie.
Gheorghe
Păun:
Validează sau nu
direcțiile de
cercetare
dinainte, propun
direcții noi și,
venind dinspre
practică,
introduc
criterii noi.
Informatica
teoretică e
interesată de
puterea de
calcul; cu
alte cuvinte,
dacă putem
calcula tot ce
se poate
calcula,
eventual ceva
mai mult.
Hipercalculabilitatea
este o ambiție:
ce să punem în
calculator
astfel încât să
calculeze mai
mult decât
mașina Turing,
ca să fiu
riguros, și care
dă limita
calculabilității
în teorie. Pe de
altă parte, în
practică
contează mai
mult
eficiența,
în cât timp
rezolvă
problema. Și
atunci degeaba
ai un calculator
puternic dacă el
e lent. Așa au
apărut teoria
complexității
calculului și
criteriile de
complexitate.
Mai târziu au
apărut teoremele
de
imposibilitate,
foarte
interesante
pentru mine,
pentru că am un
oarecare
antrenament în
aplicarea
matematicii în
științe sociale.
Ca să înțelegem
mai bine, revin
la puterea de
calcul - prin
urmare, un
calculator
puternic
calculează tot
ce reușește să
calculeze o
mașină Turing,
iar asta îi
conferă automat
programabilitate,
este
universal,
deci poți scrie
programe.
Așadar, să fie
universal,
să fie și
eficient,
rapid, dar
mi-ar plăcea să
și învețe,
să se adapteze
și să aibă
posibilități de
autoreparare,
self healing.
Biologia repară
continuu. Nu
același lucru se
întâmplă cu
calculatoarele
noastre, dacă se
strică undeva se
strică complet.
Informaticienii
visează demult,
iar în ultima
vreme cloud
computing,
calculul în
rețele, etc, se
apropie cumva de
acest vis -
poate să cadă un
număr de noduri
și rețeaua merge
în continuare.
S-a demonstrat,
de către Michael
Conrad, că cele
trei
caracteristici
sunt
contradictorii:
nu putem obține
un model de
calcul sau un
calculator care
să fie simultan
universal
programabil,
eficient
și capabil de
învățare.
Dacă atingem
două dintre
acestea, a treia
ni se refuză.
Prin gramatica
lumii. Nu pentru
că inginerii nu
pot să o facă.
Ci pur și
simplu, nu se
poate. Așa e
lumea
organizată.
Sunt lucruri
foarte frumoase,
atrăgătoare
pentru
teoreticianul de
pe vremuri care
se ocupa mai
mult de puterea
de calcul. Iar
acum are un câmp
foarte variat de
lucru, la care
se adaugă
aplicațiile în
biologie sau
tehnologie.
Cătălin
Mosoia:
Biologie și
informatică.
Bioinformatică
sau
infobiologie,
cum spuneați în
Discursul de
recepție
intitulat
„Căutând
calculatoare în
celula
biologică“ (24
octombrie 2014).
Suntem martorii
unor progrese cu
totul
neașteptate. Se
poate vorbi și
despre
dezvoltarea unui
fel de
conștiință în
domeniul
inteligenței
artificiale,
deși cu greu
reușim să
definim
conștiința?
Gheorghe
Păun: Dacă
facem previziuni
negative despre
viitor vom fi
penalizați.
Formularea
obiectele mai
grele decât
aerul nu vor
zbura niciodată
este celebră. Nu
trebuie să
subestimăm
progresele. Este
foarte greu să
fi tranșant în
această zonă.
Reiau de la
început:
biologie și
informatică.
Multă vreme s-a
dorit
matematizarea a
tot ceea ce se
poate matematiza
- tot ce se
poate exprima
riguros este
matematică sau
este
matematizabil,
spunea acad.
Grigore Moisil.
Fizica, chimia,
geografia,
meteorologia au
beneficiat de
matematică, au
fost
matematizate de
multă vreme, iar
lingvistica prin
anii 1950. S-a
crezut că se
poate pune
matematică peste
tot. Nu-i la fel
de simplu în
zonele
psihologie-sociologie,
pentru că sunt
prea multe
variabile, prea
multe
componente, sunt
prea multe
inefabile, deși
există și
matematica
haosului și
multe alte
posibile
matematici
tratând
imprecisul-vagul-aproximativul.
Întotdeauna va
rămâne ceva
dincolo de
matematică -
aceasta este
previziunea mea
negativă despre
viitor. O risc
din următorul
motiv: nimeni nu
știe cum
creierul devine
minte.
Fiziologii,
medicii știu cum
merg ionii sau
ce se întâmplă
la nivelul
sinapselor, dar
cum de la niște
0 și 1, de la
niște impulsuri
care aleargă pe
axonii
neuronilor
ajungem la limba
română, la
conștiință nici
nu mă mai
gândesc, nimeni
nu poate să-mi
spună. Vorba lui
Richard Feynman,
cine pretinde
că înțelege
fizica cuantică
e un mincinos,
el având Premiul
Nobel în fizica
cuantică (1965).
La fel, în ceea
ce privește
creierul.
Pe de altă
parte, ideea
inteligenței
artificiale
provine tot de
la Alan Turing,
care a propus și
un test - care
îi poartă numele
- pentru a
decide dacă un
calculator este
inteligent, test
care a fost
reformulat în
multe feluri și
care a fost
depășit demult
dacă l-am lua
stricto sensu.
În general, un
program, un
calculator e
definit ca
inteligent, nu
prin ce se
întâmplă în
interiorul lui,
ci prin
rezultate.
Atunci când
calculatorul l-a
învins la șah pe
Garry Kasparov -
acum 20 de ani -
calculatorul a
fost declarat
inteligent
pentru că a
jucat mai bine
decât omul. Nu
s-a crezut însă,
am crezut-o și
eu până mai
ieri, că nu se
va întâmpla
același lucru și
cu Go-ul.
S-a scris că
Go-ul, un joc
mult drag mie,
este provocarea
ultimă a
inteligenței
artificiale. La
jocul de Go
tabla este mult
mai mare, iar
forța brută nu
ajută - la șah,
care se joacă pe
o tablă de 8 pe
8, se poate
merge pe
arborele de
evoluție al
partidei până la
sfârșit și
astfel
calculatorul
află care e
mutarea
câștigătoare. La
Go tabla e mare,
iar dacă o
epuizăm pe cea
curentă, de 19
pe 19, o să
jucăm 21 pe 21.
Și totuși, în
ultimii doi ani
calculatorul a
făcut praf orice
previziune -
campionul
Europei la Go a
fost învins,
apoi campionul
Coreei de Sud,
apoi campionul
lumii.
Întrebat dacă
calculatoarele
vor ajunge să
fie mai
inteligente
decât oamenii,
Grigore Moisil a
răspuns
afirmativ și, în
stilul lui
inconfundabil, a
continuat dar
nu vor zâmbi, nu
vor învăța să
zâmbească
niciodată.
Nu mă tem că vor
ajunge atât de
deștepte și vor
începe să aibă
acțiuni
neplăcute nouă
pe motiv de
conștiință, de
dorință, de
plăcerea sau
dorința de a
face rău - nu o
au, orice ar
spune un
scriitor de
science fiction,
ele rămân niște
construcții puse
în priză! Își
vor apăra priza,
asta e sigur!
Dar dacă noi le
dăm sarcini
grele și le
lăsăm prea multă
autonomie, ele
sunt deja
capabile să
învețe cum să le
rezolve și să
procedeze în
moduri pe care
noi nu le mai
înțelegem. Prin
urmare, pentru a
rezolva o
sarcină, s-ar
putea să
acționeze în
moduri neplăcute
nouă.
Revin la jocul
de Go. Se spune
că la Go e
nevoie de
intuiție că o
partidă trebuie
să se desfășoare
frumos, dar
calculatorul nu
are intuiție, nu
știe ce este
frumosul, el
judecă
algoritmic, de
aceea se credea
că nu va ajunge
prea departe,
sau prea curând
la nivel de
campion uman.
Dar, la
începutul anului
2016 o echipă de
la Google a
alcătuit o bază
de date cu
milioane de
partide de Go,
care au fost
dispuse pe mii
de calculatoare,
iar un program
bazat pe acea
felie de calcul
natural numită
neural
computing, a
învățat să joace
Go atât de bine
încât l-a învins
pe campionul
Europei, care
avea gradul 5
dan - nivelul
maxim este de 9
dan la
profesioniști și
de 6 dan la
amatori. Apoi,
lucrurile au
mers mai
departe:
programul
respectiv, numit
AlphaGo, a fost
pus să joace
împotriva lui -
el cu el, stânga
cu dreapta - și
a învățat în
continuare
astfel încât, în
martie 2016, l-a
bătut cu 4 la 1
pe Lee Sedol,
campionul Coreei
de Sud, care
avea gradul
maxim, de 9 dan!
Succes mare,
ideea fiind că
dacă mutăm
strategia de
aici, deep
learning, pe
rețele neurale
de nu știu câte
dimensiuni și le
aplicăm în
medicină sau în
alte locuri bine
formalizate vom
obține rezultate
la fel de bune.
Fac o paranteză
și spun că s-au
obținut
rezultate chiar
nefolosind exact
aceeași
strategie.
Există un
program IBM
numit Watson,
care dă frisoane
avocaților și
medicilor din
SUA pentru că
pune diagnostice
mai bune decât
ei. Forță brută
plus cazuistică
plus învățare
compensează, ba
chiar depășesc
clasica intuiție
a medicului.
O nouă surpriză
vine de la o
altă echipă de
cercetători care
au pornit un
proiect diferit,
AlphaGo Zero,
pentru că
programul pleacă
de la zero: nu i
s-au mai dat
partide umane,
ci regulamentul
și obiectivul
jocului, după
care a fost
lăsat să joace
el cu el. În 2
zile a învățat
suficient de
mult încât să-l
bată pe un
chinez,
campionul lumii,
9 dan. A mai
jucat el cu el
vreo 40 de zile
și a învățat
atâta Go încât
l-a bătut pe
AlphaGo cu 100
la zero -
partidele sunt
înregistrate,
iar jucătorii
umani se uită
lung la ele.
Programul
AlphaGo Zero a
redescoperit
strategia de
început a
partidelor, care
seamănă cu cea
pe care o jucau
oamenii de-a
lungul secolelor
- jocul de Go
are 4.000 de ani
vechime; AlphaGo
Zero a
descoperit
finalul de
partidă, joacă
și finalurile la
fel ca oamenii,
dar la mijlocul
partidei joacă
„ciudat”. S-a
ajuns acum ca
oamenii să
studieze
partidele,
pentru a învăța
Go de la AlphaGo
Zero... Nu numai
că nu știm cum a
învățat, pentru
că a învățat
singur, nu mai
știm nici ce
face, pentru că
mutări de genul
celor pe care le
face el la
jumătatea
partidelor sunt
uimitoare pentru
noi, dar
câștigătoare la
final.
Îmi imaginez
foarte ușor
neplăceri
produse de un
asemenea
program. Să ne
imaginăm că
punem un program
care învață pe
mașini cu pilot
automat, mașini
care se
autoconduc. Dacă
mașinile vor
colabora între
ele, vor da
naștere unui
sistem mare,
complex. Dacă le
vom da ca
sarcină, de
exemplu, să
minimizeze
consumul de
benzină sau
timpul de trafic
și dacă le dăm
autonomie, vor
ajunge probabil
să mă saboteze
pe mine,
conducător
manual,
colaborând între
ele. Asta este
foarte
plauzibil, nu e
science
fiction! Și
nu pentru că au
conștiință, ci
pur și simplu,
pentru că au un
obiectiv, găsesc
o strategie care
e cea mai bună
pentru ele, fără
să mă includă și
pe mine în acest
plan.
Cătălin
Mosoia:
Fascinant, dar
poate fi și
îngrijorător?
Gheorghe
Păun: Poate
deveni, dacă le
dăm prea multă
autonomie și nu
mai controlăm
calea spre
obiectiv.
Cătălin
Mosoia: Se
poate controla
un asemenea
comportament?
Gheorghe
Păun: E o
temă de
cercetare.
Cătălin
Mosoia: Ați
vorbit de cel
mai vechi joc de
inteligență. Cum
a ajuns jocul de
Go în România?
Gheorghe
Păun: Go
este un joc
chinezesc vechi
de patru
milenii; în
secolele
VII-VIII a ajuns
în Japonia odată
cu limba și
obiceiurile din
China; japonezii
l-au dezvoltat
și l-au numit
Go, de fapt,
iGo; chinezii îi
zic și acum wei
qi. Legendele
spun că doar
nemuritorii din
Tibet jucau Go
pe vremuri,
pentru că zeii
acolo l-au
lăsat, apoi
clasele suspuse,
shogunii și
samuraii.
Jocul s-a
democratizat
repede, pe la
1890, când a
ajuns în Europa.
În România s-a
jucat Go de prin
anii 1950, la
Timișoara și
București. În
anii 1980-1981,
profesorul
Solomon Marcus a
fost în Japonia
în cadrul unui
proiect
internațional în
care lucram și
eu, proiect care
avea finanțare
de la
Universitatea
Națiunilor Unite
cu sediul la
Tokyo; japonezii
i-au dăruit un
joc de Go
magnetic, mai
micuț, și două
cărți pentru
avansați, pe
care, la rândul
lui, mi le-a
dăruit, pentru
că știa că mă
preocupă
jocurile. Nu am
înțeles nimic
din acele cărți,
dar am găsit o
adresă a
federației
japoneze de Go
și le-am scris o
scrisoare, iar
peste o lună și
ceva am primit o
carte pentru
începători.
Peste altă
jumătate de an,
în decembrie
1982, am pornit
prima rubrică de
Go în revista
Știință și
Tehnică; era o
rubrică timidă
pentru că nu
știam cum va fi
primit jocul,
venea din Orient
- era anul 1982
totuși -,
începuse
„revoluția
noastră
culturală”,
peste 1-2 ani
începea
scandalul cu
transcendentalismul,
care tot de prin
Orient venea. Am
avut noroc. A
urmat o perioadă
de zece ani în
care am depus
foarte multe
eforturi; de la
revista Știință
și Tehnică am
trecut la
Flacăra Rebus,
Viața
Studențească,
almanahuri. Sunt
părintele
Go-ului
românesc, fără
niciun alint, în
sensul acesta
organizatoric.
Am scris prima
carte despre
acest joc,
Inițiere în Go
în 1985. În anul
2017, la 35 de
ani de la
începuturi, a
ajuns la a
cincea ediție.
Cred că este cea
mai de succes
carte a mea, a
avut sute de mii
de exemplare în
vremea de
dinainte.
Trecuse de suta
de mii de
exemplare în
1988, la a treia
ediție. Mă
gândesc că acum
nu aș mai putea
să fac ceea ce
am făcut atunci.
Cătălin
Mosoia: Mai
jucați Go?
Gheorghe Păun:
Joc destul de
des Go cu
calculatorul, cu
un program. Nu
am jucat
niciodată Go în
competiții. Am
învățat din
cărți, am scris
cartea de
inițiere citind
cărți, nu exista
internet. În
anturajul acad.
Solomon Marcus
l-am cunoscut pe
Sumiya Haruya,
un domn japonez
care știa
românește - a și
tradus romanul
„Ion“ de Liviu
Rebreanu -, știa
Go, și prin el
mi-au venit și
alte cărți din
Japonia. Apoi,
Zhang Haitao,
student din
China, doctorand
la matematică,
la INCREST
(Institutul
pentru Creație
Științifică și
Tehnică), - avea
gradul de 1 dan
când a venit în
România și 4 dan
când a plecat -
ne-a adus
reviste pentru
tinerii cu
adevărat
doritori să
învețe rapid. Eu
eram preocupat
mai mult de
organizarea si
promovarea
Go-ului; nu erau
regulamente, nu
erau cluburi, nu
erau competiții.
Prima întrecere
de Go din
România s-a
desfășurat la
Cluj-Napoca, la
1 mai 1986, la
câteva zile după
explozia de la
Cernobîl (26
aprilie 1986).
Am colaborat cu
șahul, cu destul
de multă
reticență din
partea lor, dar
au fost și
câțiva șahiști
care au venit și
au învățat Go.
Susțin și voi
susține
întotdeauna că
șahul e minunat,
atrăgător, dar
șahul e pe
uciselea. Go-ul
e pe
construitelea! E
o diferență care
ar trebui să ne
dea de gândit în
promovarea lui
în școli. Șahul
are mulți adepți
și este foarte
vizibil ca joc,
Go-ul nu, deși
avem jucători
care câștigă
sistematic în
Europa.
Cătălin
Mosoia:
Jocul
viitorului?
Gheorghe Păun:
S-a spus de
multe ori, Go
este atât de
vechi și totuși
e jocul
viitorului.
Insist asupra
faptului că
scopul nu este
să ucizi șeful
„armatei
adverse”; jocul
este competitiv,
dar pe tablă
scopul este să
construiești,
măcar cu un
punct mai mult
decât
adversarul. Iar
strategia
Go-ului este nu
numai complexă,
ci și parcă
luată din viață,
din practica
militară,
comercială, din
orice zonă în
care există
competiție.
Fac o scurtă
paranteză.
Există tabele
comparative de
genul următor:
pe o coloană
concepte
strategice de la
Go, iar pe altă
coloană concepte
strategice de la
Carl von
Clausewitz,
strategul din
vremea lui
Napoleon; sunt
perfect
simetrice și mă
îndoiesc că von
Clausewitz știa
la 1800 jocul de
Go, pentru că nu
apăruse în
Europa.
Conceptele
strategice sunt
atât de naturale
și de eficiente
încât au fost
redescoperite pe
rând și de unii
și de ceilalți.
Apoi, sunt cărți
de business și
Go, cum să faci
afaceri, pentru
că și afacerile
sunt competitive
și au reguli
relativ bine
stabilite.
Cătălin
Mosoia: O
oră de Go ar fi
o relaxare
intelectuală în
școli?
Gheorghe Păun:
Ar fi utilă și
este cât se
poate de
fezabilă. Am
început să
traduc pasaje
dintr-o carte și
le public în
revista Curtea
de la Argeș,
despre Go în
grădinițe, Go de
la vârsta de 5
ani. Este vorba
despre o
variantă a
jocului, care
constă în
capturarea de
piese; este mai
ușor de învățat
și mai
atrăgătoare
pentru copii și
începători.
Autor este un
jucător japonez
de nivel 9 dan
care a fost în
multe grădinițe
din Japonia,
Olanda, SUA,
Polonia și
România și a
jucat Go cu
copiii.
Regulamentul
este foarte
simplu și pentru
Go-ul standard,
dar în forma
simplificată
este și mai ușor
de învățat și
mai atrăgător,
pentru că tot ce
se întâmplă pe
tabla de joc
este extrem de
intuitiv.
Jocul de Go este
util și pentru
că dezvoltă
ambele emisfere
ale creierului,
un proverb
japonez spune
chiar că previne
degenerarea
creierului. Cred
că ar trebui
luat în serios
mult mai mult,
dar în Europa
lipsesc
persoanele care
să meargă prin
școli ori la
autorități, să
le convingă că
jocul de Go are
valențe
educative
fenomenale.
Cătălin
Mosoia:
Dumneavoastră
când v-ați
întâlnit cu
jocul de Go?
Gheorghe
Păun: Știam
că există, dar
decisiv a fost
anul 1981 când
am primit
cărțile de Go la
acad. Solomon
Marcus.
Într-un anume
sens, mă
întâlnesc zilnic
cu Go. Jocul nu
poate fi
epuizat, are o
istorie lungă,
cu foarte multă
mitologie,
literatură,
pictură, artă.
Pentru
orientali, are,
pe lângă
componenta
sportivă, cine
câștigă dintre
cei doi, și o
componentă de
ritual - în
timpul jocului
te comporți
cumva. Paralela
cea mai simplă e
cu sumo, unde
doi coloși se
împing, iar unul
cade și celălalt
câștigă. De
fapt, înainte de
cele câteva
secunde cât
durează
confruntarea
directă a
sportivilor sunt
minute bune,
mult mai
semnificative
pentru localnic
- nu pentru noi,
care suntem
interesați de
rezultat - se
alungă spiritele
aruncând sare și
orez, se salută
publicul, se
ridică șorțul,
se bea apa
învingătorului,
se execută un
dans anume,
pașii aceia
ciudați de la
început. Într-o
anumită măsură,
la fel e și la
Go, dar,
desigur, nu
trebuie să
exagerăm. Sunt
istorioare
potrivit cărora
în timpul unui
anume campionat,
unul dintre
jucători a stat
o oră în fața
tablei - avea 3
sau 5 ore timp
de joc - doar ca
să-și imagineze
cum vor decurge
posibilele
partide și să-și
adune Chi-ul. Nu
văd un european
făcând la fel.
La sfârșitul
partidei, dacă
eu am pierdut,
să nu dau
sfaturi
adversarului -
în Japonia e
parte din
ritual; nu se
începe o partidă
în mijlocul
tablei, pentru
că este ca și
cum ai disprețui
adversarul; nu
se joacă pe
ultima linie,
pentru că,
într-un anume
sens, acolo nu e
nicio miză; cel
care a pierdut
așteaptă
sfaturile celui
care a câștigat,
adună piesele și
le pune în
boluri, ia o
cârpă și șterge
tabla de praf.
Alte istorioare
povestesc cum
unii samurai au
scos sabia după
ce au fost
jigniți pe tablă
sau invers, care
au decis să lase
sabia și să
rezolve
conflictul
printr-o partidă
de Go.
Cătălin
Mosoia: Joc
și matematică.
Gheorghe
Păun:
Matematica este
joc pentru
cercetătorul pur
și altceva
pentru
cercetătorul
care are termene
de predare și
lucrează la
dezvoltarea unor
aplicații
precise, care
presupun
investiții
financiare.
Pentru mine,
cercetătorul
pur, matematica
este un joc; fac
ce fac pentru că
îmi place,
recompensa este
intrinsecă, în
timpul jocului,
nu la final.
Cătălin
Mosoia:
Creion-hârtie
sau taste-ecran?
Atunci când
lucrați folosiți
creionul și
hârtia sau
tastele și
ecranul
computerului?
Gheorghe
Păun: Și-și.
Folosesc
creionul și
hârtia, dar nu
neapărat pentru
a scrie formule,
ci pentru a
desena, mai ales
că în zona
aceasta a
calcului
membranar chiar
trebuie desenate
celula și
compartimentele.
Este foarte greu
de spus cum
funcționează
creierul la
modul matematic,
explorează cumva
toate
direcțiile, iar
desenul dă
coerență unor
gânduri; apoi,
totul trebuie
formulat - pe
vremuri, la
mașina de scris,
acum, pe
calculator. Nu
există
matematică
orală, vorbită.
Acesta este un
proverb vechi,
matematica
trebuie scrisă
și circulată în
comunitate.
Uneori simți că
ceva e adevărat
și valoros, dar
până nu
validează
comunitatea, nu
poți să fii
niciodată sigur.
Cătălin
Mosoia: Vă
referiți la
bunul-simț
matematic?
Gheorghe
Păun: Flerul
sau bunul-simț
matematic, care
se manifestă
devreme și
începe cu
alegerea
problemelor.
Poți să le alegi
pe cele mai
ușoare sau de un
anume tip
estetic, poți să
dai definiții și
mai ales notații
inestetice și
deja ai nevoie
de bun-simț, de
simț estetic, ca
să fiu mai
general. În
acest sens, am
avut o dublă
șansă să fiu
elev-student al
acad. Solomon
Marcus și al lui
Arto Salomaa. În
anul 1973,
matematicianul
și
informaticianul
finlandez Arto
Salomaa „a dat
nume
domeniului”, cum
spunea
profesorul
Marcus,
publicând prima
carte pe care
scrie Formal
languages,
limbaje formale,
volum extrem de
didactic și de
bine închegat -
cristal! Am
citit cartea
prin anii patru
și cinci de
facultate - am
citit-o pur și
simplu, cred că
e singura carte
de matematică pe
care am citit-o
de la prima până
la ultima
pagină, pentru
că o carte de
matematică se
citește acolo
unde te
interesează,
citești un
capitol, iei o
definiție, cauți
un rezultat care
îți folosește, o
referință -; dar
cartea despre
care vorbesc am
citit-o și din
plăcere și,
probabil, era o
premoniție în
ceea ce privește
domeniul căruia
mă voi dedica.
Salomaa avea și
are un foarte
bun simț
estetic. Mă
bucur că am avut
șansa apoi să
lucrez cu el ani
buni la Turku,
Finlanda.
Cătălin
Mosoia:
Domnule
academician,
cifrele apar și
în literatură,
dar pare că în
matematică sunt
mai puține decât
cuvintele …
Gheorghe
Păun:
Matematica se
face cu litere,
nu cu cifre. Îmi
amintesc acum de
un moment poetic
- acad. Solomon
Marcus a scris
celebra Poetica
Matematica, iar
Nichita Stănescu
s-a simțit
inconfortabil și
a scris o poezie
pe care a
dedicat-o
profesorului
Marcus,
Matematica
Poetică, în care
spunea că
matematica s-o
fi scriind cu
cifre, dar
poezia nu se
scrie cu
cuvinte. Nu are
dreptate.
Matematica nu se
scrie cu cifre,
se scrie cu
litere mai ales,
cu simboluri,
care sunt puse
alături precum
cuvintele din
limbă; prin
urmare, există o
sintaxă. În mare
măsură, sunt
domenii ale
matematicii care
rămân destul de
mult la nivelul
sintaxei,
logica, dar
contează evident
și semantica;
deci putem face
matematică la
nivelul sintaxei
jucându-ne pur
cu simboluri;
dar dacă nu le
cuplăm cu
realitatea, nu
coborâm din
sintaxă -
remarcați aici
un reflex,
coborând din
sintaxă, am
pus sintaxa pe o
treaptă mai sus
-, dacă nu
trecem de la
sintaxă la
semantică s-ar
putea să fie un
joc steril care
nu valorează
nimic.
Cătălin
Mosoia:
Întâlnirile cu
anumite persoane
devin uneori
momente-bornă
pentru evoluția
noastră. Care
personalități
științifice
credeți că v-au
influențat?
Gheorghe
Păun: Prima
personalitate
neștiințifică,
dar cu o anumită
componentă
științifică, a
fost tatăl meu -
absolut genială
inspirația de a
mă convinge de
mic că sunt „bun
la matematică”.
Profesorii din
gimnaziu, care
au fost buni
antrenori,
pentru că
depinde foarte
mult dacă îți
place sau nu
matematica după
cum îți place
sau nu modul în
care profesorul
din școala
generală
tratează
matematica.
Am urmat școala
din localitatea
natală - comuna
Cicănești,
județul Argeș -,
iar liceul la
Curtea de Argeș.
În liceu, am
avut mai mulți
profesori, se
schimbau pentru
că se
îmbolnăvise
profesorul
titular, toți
erau de bună
calitate și sunt
recunoscător
tuturor, dar
niciunul nu a
fost esențial
pentru devenirea
mea matematică -
eram deja
îndreptat spre
matematică.
Întâlnirea
decisivă a fost
cea cu acad.
Solomon Marcus,
în anul 4. Eu
voiam să ajung
profesor la
Curtea de Argeș,
iar acum sunt un
profesor ratat
devenit
cercetător...
Cătălin
Mosoia:
Înțeleg că nu
ați predat
matematica.
Gheorghe Păun:
Am predat un
număr mic de
ore, în
facultate, la
practica
pedagogică. În
primii 4 ani am
lucrat
programator la
Centrul pentru
perfecționarea
cadrelor de
conducere din
întreprinderi
(CEPECA), unde
am ținut o serie
de ore, apoi am
avut multe
cursuri cu
studenți aflați
la doctorat.
Cătălin
Mosoia: Mă
refeream la
învățământul
preuniversitar…
Gheorghe
Păun: În mod
organizat, nu;
la gimnaziu sau
liceu, nu; nici
la facultate nu
am predat
niciodată. Am
avut
interacțiuni de
tip curs în
cadrul școlilor
de doctorat.
Cătălin
Mosoia: Ce
fel de elev ați
fost domnule
academician
Gheorghe Păun?
Gheorghe
Păun: Un
elev foarte bun,
dar relativ
incomod. Eram
extrem de
inocent și de
naiv, credeam că
dacă eu îmi
aminteam exact
cum scrie în
manualul de anul
trecut și
învățătorul sau
profesorul
greșește, pot
să-i spun. Cred
că se poate
spune, dar
depinde și cum o
spui - eu nu
știam deloc. Îmi
amintesc că un
profesor m-a
ținut în
picioare o
jumătate de oră,
explicându-mi că
fusesem
nepoliticos, era
corect ce îmi
spunea, dar nu
ceea ce făcea,
mă ținea în
picioare...,
sufeream în
vremea aia; eu
aveam dreptate,
el nu - de ce mă
ținea în
picioare?... De
atunci m-am
învățat minte.
Altfel, aveam o
memorie
perfectă. Temele
mi le făceam
foarte repede,
ca să am timp de
joacă. Lucrurile
ușoare le fac la
început, adică
în ordinea
scurtimii
cantității de
efort, aplic
regula aceasta
și acum.
Cătălin
Mosoia: Cum
vi se păreau
lecțiile?
Gheorghe
Păun: La
matematică
exercițiile mi
se păreau
simple. Uneori
îmi revin în
minte scene cu
mine făcând-mi
lecțiile pe
treptele de lemn
ale casei,
toamna, când
bătea Soarele
frumos în
spatele meu -
eram cu un
genunchi pe o
treaptă, caietul
pe o
treaptă-două mai
sus și acolo
stăteam ghemuit
și făceam
temele. Iar
părinții erau
prin curte,
trebăluiau, cum
se spune pe
Argeș, și
simțeam că mă
privesc
admirativ, că
sunt atât de
diligent, îmi
fac întâi
lecțiile și apoi
fug la joacă.
Altfel, am avut
o copilărie
activă,
zvăpăiată,
efectiv
înverzindu-mi nu
numai
pantalonii, ci
și pielea de pe
genunchi pe
dealurile
Cicăneștiului.
Mă cuprinde
nostalgia când
mă gândesc la
vremurile
acelea...
Cătălin
Mosoia:
Spuneați că
începeți cu
lucrurile
simple, care
sunt mai ușoare,
le terminați, și
cele care sunt
mai grele sau
mai serioase, ca
joaca de
exemplu, le
lăsați spre
final? Ne jucăm
și noi cu timpul
și revenim în
prezent. Ați
fost eficient?
Sunteți un om
eficient?
Gheorghe
Păun: Da,
da, da - și mă
prevalez de
caracterizarea
pe care acad.
Solomon Marcus
mi-a făcut-o, la
un moment dat,
când i s-a luat
un interviu în
care era
întrebat despre
elevi,
discipoli,
profesori, iar
lui Păun îi
asocia
eficiența.
Apropo, citeam
de curând că pe
piața muncii
companiile caută
să angajeze
leneși
inteligenți,
pentru că
aceștia sunt
eficienți...
Cătălin
Mosoia: În
România?
Gheorghe
Păun: În
general. Este
ceva foarte
serios aici.
Eficiența pentru
economiști este,
în linii mari,
efect supra
efort, sau efort
supra efect, cum
doriți; iar
idealul este să
obțin efectul
maxim cu efort
minim, deci
butada are
logică - efortul
ține de lene,
efectul ține de
inteligență, iar
pe total obținem
eficiență. La
mine, cred că
mai ține și de
capacitatea
minții de a-și
aminti sarcini.
Repet, sunt
stresat dacă am
multe lucruri de
făcut și atunci
vreau să scap de
ele, să micșorez
lista.
Psihologii să
răspundă la
întrebarea asta.
Ce mai știu
însă, și iar
este un lucru
serios, am
obsesia
timpului; nu
numai din
politețe țin să
nu întârzii, de
aceea vin, de
cele mai multe
ori, mai
devreme, la
indiferent ce
întâlnire.
Cătălin
Mosoia:
Povestiți-ne
despre debutul
dumneavoastră în
proza SF.
Gheorghe
Păun: Îmi
este foarte greu
să spun cum am
început ceva.
Toate sunt în
negura
vremurilor, cum
se zicea la
Junimea. La un
moment dat,
revista Știință
și Tehnică și-a
schimbat
conducerea și a
venit Ioan
Albescu, un tip
foarte deschis.
O cunoștință
mi-a spus că
Albescu este
interesat de
știință și vrea
rubrici de
știință în
revistă, după
care m-a
întrebat dacă
vreau să scriu.
N-aveam de gând,
dar în același
timp mi-am zis
să încerc. Am
scris ceva și am
mers la Albescu;
el mă trimite la
Alexandru
Mironov, care
răspundea de
știință. Mironov
e „de vină” că
am început să
scriu și că am
trecut apoi la
Science Fiction;
îmi aduc aminte
că citea ce am
scris, s-a uitat
la mine și mi-a
spus ca
săptămâna
viitoare să vin
cu altă scriere;
după o
întâlnire-două-trei,
m-a invitat să
mă alătur
celebrului
cenaclu al
marțienilor de
la Muzeul
Literaturii.
Acolo l-am
întâlnit pe
Adrian Rogoz,
cel care ani de
zile a publicat
colecția de
povestiri
științifico-fantastice;
era dedicat
colecției mai
mult decât
propriei opere
și i s-a
reproșat asta, a
scris mai puțin
decât ar fi
putut, era un
tip extrem de
rafinat.
Ulterior,
probabil că
nimic nu e
întâmplător -
toată vremea își
are vreme, cum
spune Episcopul
de Argeș -, am
părăsit zona de
ficțiune
științifică, mi
s-a părut prea
restrictivă.
Poți inventa
case-n dungă,
dar trebuie să
pui recuzită,
sunt
constrângeri de
„gramatică”, nu
poți inventa
Science Fiction,
pentru că nu mai
e SF, în sensul
acesta spun că e
o zonă
restrictivă.
Cătălin
Mosoia: Deci
v-a plăcut și
acest joc. Vă
place să fiți
provocat?
Gheorghe
Păun: Cred
că da. Sunt
extrem de curios
din fire. Nu am
complexe în zona
imaginației,
spre deosebire
de cea a vieții
reale, unde am
complexele
țăranului plecat
în lume; am
învățat foarte
greu limba
engleză, nu am
știut nicio
limbă din
copilărie, ceea
ce la un moment
dat devine un
handicap - nici
limba română nu
o știam, când
eram student am
conspectat
dicționarul de
neologisme! Dar,
cu adevărat îmi
pot imagina lumi
nereale,
eventual chiar
în dungă, ca să
revin la SF. Îmi
amintesc că
atunci când eram
mic îmi imaginam
singur poveștile
pentru că nu
aveam cărți.
Ce am făcut în
informatică a
presupus destul
de multă
imaginație, de
ieșire din
canoanele
limbajelor
formale, am
trecut de la
șiruri la multi
set-uri, asta
cere oarecare
relaxare,
libertatea de a
părăsi domeniul
dinainte.
Cătălin
Mosoia: Cum
credeți că va
arăta matematica
peste un timp?
Gheorghe
Păun: În
primul rând,
matematica va
exista continuu
pentru că încă
mai e nevoie de
foarte multe
matematizări,
deci de foarte
multă
matematică. A
existat
matematică pură,
matematică
aplicată, iar
diferența dintre
ele e greu de
găsit - la
extreme sunt
foarte diferite.
S-a spus uneori
că din
matematica pură
doar 10% se
aplică. Slavă
Domnului că nu
știm care sunt
aceste zece
procente! Dacă
le-am ști,
finanțatorii și
organizatorii
matematicii
ne-ar îndrepta
în direcțiile
respective, iar
fără matematică
teoretică nu am
mai avea ce
aplica! Plus că
sunt domenii în
care s-a spus de
multă vreme că
matematica de
acum nu este
suficientă, e
nevoie de o nouă
matematică, iar
aceasta va fi
inventată de
geniul unui
tânăr
matematician, nu
de o instituție,
în urma unei
planificări. Se
spune că marile
subiecte se
inventează până
la vârsta de 35
de ani, dar nu e
complet
adevărat, se pot
da exemple și la
vârste mai
înaintate.
Viață,
inteligență, nu
mai spun de
conștiință, sunt
subiecte pe care
mulți
matematicieni și
informaticieni
au încercat să
le definească și
nu le-a prea
ieșit. Sunt mari
informaticieni
și matematicieni
care vorbesc
despre
necesitatea unor
noi capitole de
matematică
pentru astfel de
zone. Matematica
nu este bine
pregătită în
zonele mai
complexe, cum ar
fi evoluția sau
haosul.
Matematica pură
trebuie lăsată
să-și vadă de
drum, dar,
desigur, tot
timpul
matematica pură
trebuie să aibă
un ochi spre
viața reală,
spre matematica
aplicată, pentru
a căpăta
inspirație.
Vorbeam despre
bioinformatică
și infobiotică.
Nu știu dacă
matematica din
prezent este
suficientă
pentru biologie.
De exemplu, a
fost nevoie de
trecerea de la
șiruri la multi
set-uri pentru a
face dintr-un
domeniu de
informatică
teoretică
domenii de
aplicații
sistematice în
biologie. Se
aplicau
calculatoarele
și mai devreme
în biologie, dar
modelele
matematice
trebuie să fie
de înțeles celui
care le aplică
pentru că altfel
nu are încredere
în ele. Biologul
nu știe ecuații
diferențiale.
Realitatea nu e
de tip
matematică
continuă ca să
se poată aplica
ecuații
diferențiale;
ele se aplică
contând pe
eficiența lor în
alte domenii, în
fizică și
astronomie, unde
realitatea este
de tip continuu,
deci se aplică
oarecum
fraudulos în
biologie. Sigur,
de multe ori,
dacă realitatea
biologică e de
tip continuu,
deci cu foarte
multe molecule,
atunci putem
aproxima finitul
prin infinit și
aplicăm
matematică
continuă. Dar în
foarte multe
situații e
nevoie de modele
discrete.
Modelele din
calculul
membranar sunt
perfecte din
aceste puncte de
vedere, pentru
că au și
structura
celulei, au și
structura de
date, multi
setul, ca în
biologie, au și
probabilități,
pentru că ceea
ce se întâmplă
în celulă are de
a face cu șansa
de a reacționa
sau nu.
Cătălin
Mosoia:
Matematica ne
oferă cadrul
general după
care noi,
oamenii de rând,
particularizăm.
Gheorghe
Păun:
Matematica
abstractizează
și mută într-un
teritoriu de
curății și semne,
cum zicea Dan
Barbilian, în
care putem
demonstra. Este
singura știință
care
demonstrează, în
particular,
demonstrează
prezicerile.
Fizica nu poate
prezice fără un
model matematic,
ea repetă
experiențe.
Matematica
poate, pe baza
unui model, să
prezică: luăm
structura unei
celule, scriem
modelul pentru
sistemul
respectiv și
putem afla dacă
substanța a
va trăi și peste
20 de pași de
evoluție, iar
b va
dispărea, iar
acest lucru este
foarte important
pentru medicină,
pentru biologie.
Cătălin
Mosoia:
Această
predicție de
care vorbiți se
bazează pe un
coeficient
statistic?
Gheorghe
Păun:
Depinde. Dacă
modelul este
determinist,
fără
probabilități,
fără alegeri,
atunci e 100%
sigur. Deci știm
sigur cum va
arăta
configurația
celulei peste un
număr de pași.
Dacă sunt
probabilități,
evident,
intervin
estimări.
Revin la ideea
de mai înainte,
biologia are
nevoie de
matematică. Nu
știu dacă s-a
născut
matematica
suficientă
pentru ce vrea
biologul sau
dacă se va
naște. În orice
caz, matematica
aceea trebuie să
fie în mare
măsură discretă
- va avea și
componente
continue - și va
avea de a face
cu informația.
Ceea ce se
întâmplă în zona
genomului este
informație
pentru că acolo
contează
succesiunea de
nucleotide; ca
într-un cuvânt,
aceleași trei
litere citite
într-o ordine
sau alta
codifică alt
aminoacid. De
aceea preziceam
în Discursul de
recepție o nouă
vârstă a
biologiei în
care, de pildă,
calculul
membranar se va
dizolva, va
dispărea cândva,
dar ca parte a
unei științe
care să
subsumeze
biologia de
acum, calculul
membranar,
DNA Computing
și altele, care
să fie mai
aproape de
realitatea pe
care biologul o
investighează și
care îi este de
interes; acea
știință îi va fi
mai utilă pentru
că va fi mai
dezvoltată, mai
modernă, mai
completă -
ingredientul
esențial fiind
informația. Dar,
e greu de vorbit
despre viitor.
Trecutul e greu
de amintit și
viitorul greu de
prezis.
Cătălin
Mosoia:
Vorbiți de
aproape o oră și
jumătate și pare
un timp scurt.
Ce legătură
vedeți între
Academia Română
și domeniile
cercetării?
Gheorghe
Păun:
Academia Română
este singura
instituție care
prin definiție
și tradiție are
în subordine
cercetarea
fundamentală.
Cercetarea
fundamentală
trebuie
administrată în
mod centralizat
de către o
instituție care
să nu fie
chemată cu
cadență la
ordinul
finanțatorului.
Argumentul e
simplu, nu se
pot prezice
rezultatele în
cercetarea
fundamentală;
ele vin
câteodată în
serii grupate,
alteori după o
perioadă lungă.
În matematică
sunt probleme
deschise de
secole. Marea
teoremă a lui
Fermat a fost
demonstrată acum
câțiva ani, după
mai bine de trei
sute de ani; mai
sunt multe
altele, printre
care unele cu
implicații
directe în
fizică. La
începutul
secolului al
XX-lea, David
Hilbert a
întocmit o listă
de probleme
pentru veacul
care urma; în
anul 2000,
Institutul de
matematică Clay,
SUA, a făcut o
listă de 7
probleme ale
mileniului, așa
s-au numit, dar
sunt pentru
secolul al
XXI-lea; pe
primul loc e o
problemă de
informatică,
relativă la
eficiența
algoritmilor:
dacă problemele
pe care acum nu
știm să le
rezolvăm decât
în timp
exponențial, nu
cumva pot fi
rezolvate și în
timp polinomial
- dacă da, iar
polinoamele care
apar acolo sunt
cumsecade, cu
coeficienți
mici, atunci va
fi dezastru,
toată
criptografia se
bazează pe
probleme
considerate NP
complete, deci
intratabile pe
calculatoarele
de acum; dacă se
va dovedi că nu
este așa, iar
polinoamele
vor fi
„extraterestre”
(ca exponenți și
coeficienți),
atunci rămânem
unde am fost, am
învățat ceva,
dar realitatea
nu se
sinchisește.
Așadar, probleme
cu efecte foarte
precise, care
par de teorie și
nu putem să le
eliminăm din
listă.
Cătălin
Mosoia: La
ce lucrați în
prezent?
Gheorghe
Păun: Sunt
dedicat total
calculului cu
membrane. Nu mai
lucrez atât de
activ ca înainte
în a demonstra
teoreme, dar
sunt total
implicat în
comunitate - mă
refer la
Societatea
internațională
de calcul cu
membrane, The
International
Membrane
Computing
Society,
IMCS, care are
drept scop
principal să
facă propagandă
domeniului, însă
și să pună în
legătură mai
mult
cercetătorii din
Orient cu cei
din Occident.
Publicăm
Bulletin of IMCS,
care are două
ediții pe an,
iar eu sunt
editorul; în
fiecare an
public liste de
probleme
deschise. Acum,
consider că este
mult mai
important pentru
mine și pentru
domeniu nu să
scriu eu o
lucrare, ci să o
scrie un tânăr.
În fiecare lună
februarie,
membrii
Societății
internaționale
de calcul cu
membrane ne
întâlnim la
Sevilla, Spania,
în cadrul unei
săptămâni de
lucru pe care am
numit-o
Brainstorming
Week on Membrane
Computing,
pe scurt, BWMC.
Mi-am păstrat
obiceiul de a
propune
probleme,
direcții de
cercetare, dar
și participanții
între ei, prin
Internet, își
propun subiecte.
Într-o săptămână
nici nu vă
imaginați cât de
eficienți
suntem! La
reuniunea de
anul acesta, a
16-a ediție, au
participat
aproape 30 de
cercetători,
mulți dintre ei
tineri
doctoranzi, din
Spania, Italia,
Austria, Franța,
Anglia, Ungaria,
Cehia, China și
România; ca de
obicei,
întâlnirea a
fost foarte
rodnică, iar în
primăvară vom
publica un volum
cu lucrările
demarate la
Sevilla; în
plus, multe
dintre lucrări
vor fi trimise
la conferințe
sau reviste de
specialitate.
Cătălin
Mosoia: De
unde vă luați
energia cu care
lucrați?
Gheorghe
Păun: Tot
ceea ce fac, fac
cu mare plăcere!
Pot să fac ceea
ce fac în ordini
care nu-mi sunt
impuse. Dacă
merg acasă și,
în timp ce
conduc până la
Curtea de Argeș,
simt dorința de
a scrie o
problemă de
membrane, o voi
scrie. Și seara
o dedic
membranisticii,
iar dacă nu,
revistei, pentru
că zilnic îmi
vin câteva
articole pentru
revistă și
trebuie să le
citesc.
Cătălin
Mosoia: Vă
referiți la
revista
Curtea de la
Argeș.
Gheorghe
Păun: În
decembrie 2017
s-au împlinit
exact 7 ani de
la primul număr
al revistei
Curtea de la
Argeș. Revista
este inclusă în
Catalogul Poștei
Române, are un
website bine
făcut, cu arhivă
completă și se
citește de peste
1.000 de ori pe
lună.
Cătălin
Mosoia: Ce
v-a determinat
să inițiați
revista?
Gheorghe
Păun: În
urmă cu aproape
12 ani de zile
am început să mă
gândesc la o
revistă, în
contextul
lansării unei
cărți la
Biblioteca
locală; am
observat că în
orașul Curtea de
Argeș, deși mic
ca număr de
locuitori, sunt
mulți oameni de
cultură, printre
care pictori și
scriitori; apoi,
nu se știau nici
ei între ei cum
se cuvine și
mi-am zis să-i
aduc împreună;
am înființat
Clubul
iubitorilor de
cultură din
Curtea de Argeș,
unde reuniunile
se desfășurau în
locuri diferite
de la o lună la
alta, ideea
fiind că acest
club aparține
întregului oraș
- ne întâlneam
la Casa de
Cultură, la
Episcopie, la
liceu, sau în
curtea unei
biserici. La un
moment dat s-a
pus problema
unui buletin,
newsletter, a
unei reviste,
dar nu am
reușit, sarcina
părea prea mare.
Cu toate
acestea, în
toamna anului
2010 ideea a
reapărut și
încet-încet s-a
născut revista.
Cătălin
Mosoia:
Numele revistei
Curtea de la
Argeș nu
putea să fie dat
decât de un
matematician
îndrăgostit de
cuvinte și de
literatură...
Gheorghe
Păun: … și
de oraș!
Mărturisesc că
am un patriotism
local bine
conturat. Orașul
e locul cel mai
românesc din
România, spune
matematicianul
Gheorghe Păun
grăbindu-se să
demonstreze. Pe
acolo sunt o
serie de dave,
se spune că
Burebista avea
un sălaș;
Basarabii,
Cetatea lui Vlad
Țepeș, Biserica
Domnească cu
pictura aceea
fabuloasă și cu
morminte care
nici acum nu
sunt explicate;
în vremurile
noastre,
Transfăgărășanul;
Urmuz e născut
acolo; Posada,
Sfântul Neagoe
Basarab, legenda
lui Manole, tot
acolo apără Țara
Românească
Sfânta
Filofteia, pe
care localnicii
o alintă
Sfântulița;
limba română de
pe Argeș e una
dintre cele mai
curate din
România,
începând cu
pronunția, are
niște i-uri la
sfârșitul unor
cuvinte și,
evident,
regionalisme -
și în Cicănești
sunt cuvinte pe
care nu le veți
înțelege. Faptul
că este cel mai
românesc loc din
România -
România de la
Argeș, cum
spunea acad.
Nicolae Iorga -
se poate aplica
și altor locuri,
dar îi las pe
alții să facă
demonstrațiile
corespunzătoare...
Cătălin
Mosoia: Vă
gândiți la
tineri? Care ar
fi mesajul pe
care l-ați
transmite
tinerilor?
Gheorghe
Păun: Mă
gândesc ușor
obsesiv la
tineri pentru că
am doi fii
căsătoriți cu
două românce,
toți patru au
făcut doctoratul
în SUA, am patru
nepoți, geniali
ca toți nepoții,
s-au stabilit în
București, o duc
bine,
demonstrație că
se poate, și am
o întrebare
obsesivă: ce
țară le las eu
nepoților?
Pentru că de
mine depinde, de
generația mea și
de copiii mei.
Simt această
responsabilitate.
Cred că trăim
vremuri speciale
și pot cumva să
demonstrez că
istoria se află
într-un moment
de inflexiune.
Amintesc un
aspect pe care
îl discutam cu
artiștii de la
Curtea de Argeș,
dar care este
valabil peste
tot: aer e
pentru toți,
lumină e pentru
toți, glorie e
pentru toți.
Spun asta pentru
că sunt oameni
care cred că pot
să arate mai
mari dacă îi fac
mai mici pe cei
din jur. Fals.
Îi sfătuiesc pe
tineri să
încerce să fie
eficienți și
onești - poți
păcăli azi,
mâine, dar nu
poți păcăli la
nesfârșit.
Matematica te
învață să fii
modest și
realist, iar
Go-ul te învață
și mai mult
asta. Apoi, atât
tinerilor cât și
adulților le
spun să facă un
pic mai mult
decât scrie în
fișa postului,
măcar cu un
epsilon, cum se
spune în
matematică -
ulterior, cu
toții vom
constata că
lumea devine mai
frumoasă.
Cătălin
Mosoia:
Înainte de a
pune punct
acestei discuții
vreau să vă
invit la o
continuare a
dialogului pe
care l-am
început acum.
Gheorghe
Păun: Cu
mare plăcere,
pentru că în
timpul unor
convorbiri de
genul acesta
aflu și eu
despre mine
lucruri noi...
Referințe
Rusu, D. N.
(2016). Membrii
Academiei
Române:
1866-2016:
dicționar (Vol.
M-Z, Anexe).
București:
Editura
Academiei
Române.
|