Antropologia și bucuria ideilor

Un imperiu al cunoașterii și totodată un templu pe care omul îl edifică adunând experiență - acestea sunt două dintre perspectivele asupra antropologiei oferite în dar de cercetătorul și profesorul Gheorghiță Geană în cadrul unui interviu acordat Biroului de presă al Academiei Române.

Cătălin Mosoia: Stimate domnule profesor, sunteți prezentat în diverse lucrări ca antropolog, filosof și sociolog. Care este ordinea pe care o preferați?

Prof. dr. Gheorghiță Geană: Îmi vine greu să răspund. Înainte de 1989, nefiind afiliat politic, nu am avut împuternicirea și acceptul să predau la Universitate. După 1989, am fost invitat să predau, mai întâi, la Facultatea de Filosofie, apoi la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, unde, după câțiva ani, am fost invitat să intru în catedră ca profesor titular. În aceeași perioadă, am fost invitat să conduc doctorate la Facultatea de Filosofie. Așadar, eram titular la Sociologie și conduceam doctorate la Filosofie.

Antropologia culturală s-a dezvoltat în cadrele științelor social-umane - orientarea britanică în antropologie se numește chiar „antropologie socială“, iar britanicii consideră antropologia non-biologică drept o ramură a sociologiei, care se ocupă mai ales de populațiile exotice. Deci sunt motive ca antropologia să fie considerată o disciplină de tip sociologic. În Statele Unite este preferată formula „antropologie culturală“ - cu deschidere însă nu spre filosofia culturii, cum s-ar putea crede, ci spre etnologie și spre o sociologie permisivă față de psihologie și față de istorie.

O convertire insolită

Formația mea primordială este de filosof - am absolvit Facultatea de Filosofie, iar la vremea respectivă, în Universitate, nici nu se țineau cursuri de sociologie. Inserția mea în antropologie (în 1967, în calitate de cercetător la actualul Institut de Antropologie „Francisc Rainer“ al Academiei Române) a fost un fel de convertire, în care însă am păstrat esența primei mele formații. După o experiență de peste 25 de ani de teren m-am profilat pe exploatarea epistemologică, teoretică, filosofică a unor teme de antropologie, integrând în considerațiile mele și datele de teren pe care le-am obținut în experiențele de lucru concret.

Cătălin Mosoia: Înțeleg că activitatea dumneavoastră științifică se desfășoară pe două paliere: practică (sau de teren) și teoretică.

Prof. dr. Gheorghiță Geană: Antropologia este o disciplină de teren - se spune că atunci când doi antropologi se întâlnesc întâia oară, se întreabă reciproc unde au făcut teren. Terenul este legat de ceea ce se numește în limbajul conceptual de limbă engleză fieldwork, cercetarea de teren, munca de teren.

La un moment dat, am fost invitat să susțin la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu o conferință, pe care am intitulat-o „Cultura antropologică“ și atunci am avut această revelație, această iluminare aproape, potrivit căreia aș putea să-mi intitulez cursul de la Filosofie „cultură antropologică“, în loc de „antropologie culturală“.

Cred că, între disciplinele social-umane, antropologia este o disciplină emblematică. La fel cum este fizica în câmpul științelor naturii - chimia, fizica și biologia sunt științe ale naturii, dar este una care se cheamă „fizică“, de la physis („natură“). La fel stau lucrurile și în câmpul cunoașterii social-umane. Toate disciplinele care se ocupă de om - sociologia, psihologia, istoria oamenilor, demografia - sunt discipline care au în obiectiv lumea umană, adică au o dimensiune antropologică, dar între ele este una care se ocupă anume de fenomenul „om“, într-un mod specific. Problema este ca atunci când vorbești în numele antropologiei să o faci conștient de locul unde te plasezi. Poți să vorbești despre antropologie în sens slab - nu e un termen peiorativ, el se folosește ca atare în logică -, adică pe seama acelei dimensiuni generale, menționată anterior, dar poți să vorbești în numele antropologiei și în sens specific, în sens tare, adică să faci cercetare de teren, să utilizezi metodele antropologiei și conceptele acesteia. Fiind, cum spuneam, o disciplină emblematică, antropologia se oferă drept o inepuizabilă sursă de interpretări epistemologice (de filosofie a științei) -, prilej și pentru mine de a-mi cultiva niște îndrăzneli teoretice (pe care le-ați sesizat).

După conferința de la Sibiu, am schimbat titlul cursului de la Filosofie în curs de „cultură antropologică“. Mi-am zis că dacă studenții de la Filosofie, înclinați spre exercițiul speculativ, se îndreaptă mai greu spre cercetarea de teren, date de antropologie e bine să aibă - fie pentru orizontul lor intelectual, fie în vederea exploatării acelor cunoștințe într-o hermeneutică epistemologică. (Nu trebuie omis, totuși, că, de-a lungul anilor, am avut și câțiva studenți și doctoranzi cu pregătire în filosofie, teologie, sau istorie, care au devenit remarcabili antropologi de teren.) În această ordine a lucrurilor, și astăzi mai predau la Filosofie, la școala doctorală, un tandem de cursuri: un curs de fundamente pe care l-am intitulat „cultură antropologică“ și un curs de „antropologia artei“, ca un fel de derivație specială în interiorul antropologiei.

Antropologia artei, în complexul categoriilor universale ale culturii

Chiar este vorba de un sens foarte special când vorbesc despre antropologia artei. Plecând de la condiția artei de componentă a ceea ce s-au numit la un moment dat, „categorii universale ale culturii“ - categorii, nu în sensul aristotelician sau kantian al cuvântului, ci într-un sens mai pozitivist, adică de grupe, de categorii, de zone ale comportamentului uman. Astfel de categorii au generat, bunăoară: antropologia economică, antropologia politică, antropologia juridică, antropologia religiei - ș.a.m.d. În acest ansmblu se integrează și antropologia artei...

Cultura, în sens antropologic

Pentru că trebuie să avem în vedere faptul următor: în antropologie, când se vorbește despre cultură se înțelege un pic altceva decât ceea ce se înțelege în filosofie și decât ceea ce înțeleg oamenii în general. În limbajul comun, când vorbim despre cultură ne referim, de regulă, la ceea ce ține de creativitatea umană. S-au făcut distincții între oameni care au cultură și oameni care nu au cultură - primitivii au fost numiți la un moment dat, popoare lipsite de cultură. Cu toate acestea, în sens antropologic, nu există popor și nu există individ fără cultură, întrucât antropologia operează cu o semnificație aparte: cultura în sens antropologic înseamnă comportament uman bazat pe norme - de exemplu, regula (sau norma) de a nu traversa strada pe roșu este o normă culturală. Prin urmare, în sensul acesta larg, nu există popor fără cultură și individ fără cultură. Cu înțelesul acesta s-a vorbit la un moment dat de categorii universale ale culturii. Altfel spus, cultura este tot ceea ce, într-un mediu, se datorează omului.

Apoi, comportamentul uman are diverse zone de manifestare. Omul a inventat anumite norme privind asigurarea hranei și a vieții de toate zilele, iar acestea intră în comportamentul economic; alte aspecte sunt legate de comportamentul politic, organizarea socială, autoritate, clase sociale; există, de asemenea, o zonă a comportamentului juridic - de exemplu, țăranii făceau deosebire între „lege“ și „obicei“: obiceiul era pentru ei legea strămoșească, în vreme ce prin lege înțelegeau o dispoziție a statului; acestea sunt chestiuni de antropologie juridică. Există, mai departe, o antropologie a religiei - trebuie să facem distincția între antroplogia religiei și antropologia religioasă; teologii când vorbesc despre om fac antropologie religioasă, în schimb, Mircea Eliade a fost suspectat că, ocupându-se de toate religiile lumii, nu ar avea o religie anume. Vorbim aici de detașarea dintre omul de cercetare și obiectul de cercetare, religia ca obiect - poți să fii complet neutru sau ateu și să studiezi religia, dar altfel studiezi religia când ești implicat și când trăiești o anumită religie, când ești un trăitor. Aceasta este o problemă foarte complicată și delicată, deoarece este o zonă de care nu te poți detașa complet.

„Religia este precum cămașa lipită de corp“

În această ordine de idei îmi vine în minte reacția polemică din anii 1940 a părintelui profesor Dumitru Stăniloae față de Lucian Blaga. În Trilogia culturii și în Trilogia valorilor, Blaga afirmase că religia este o formă culturală, o componentă a culturii, ca și celelalte precum etica și arta. Părintele Stăniloae, teolog și om profund credincios, s-a opus și a afirmat că religia se află nu oriunde și oricum, ci în centrul vieții culturale și spirituale a omului. Era un caz tipic: în chip similar, în secolul IV d.Hr., Ioan Gură de Aur socotea milostenia drept cea mai importantă dintre ocupațiile din societate; de ce? - pe temeiul că atelierul acestei ocupații sau profesiuni se află în cer!...

Să ne referim și la un alt exemplu: la scandalul de acum câțiva ani, când o revistă franceză - Charlie Hebdo - a persiflat și a caricaturizat religia arabilor. Religia este precum cămașa lipită de corp și sunt trei valori religioase fundamentale: credința, speranța și iubirea. Religiile monoteiste afișează toate cele trei valori, dar pe una dintre ele o proiectează drept valoarea principală. La musulmani, credința este pe primul plan; în religia mozaică este speranța; la creștini este iubirea. În consecință, mai ales în cazul musulmanilor - în momentul când te-ai legat de credința lor, te-ai legat de ființa lor.

Cred că atunci când vorbim despre multiculturalism și despre drepturile omului trebuie să avem un respect față de omul la care facem referire, dar și față de contextul cultural deja constituit în care el alege să trăiască. Societățile umane s-au condus foarte multă vreme - epoci întregi, pot să spun milenii - după un principiu foarte eficient: la Roma să faci ca romanii, iar dacă te duci în altă parte, să te porți ca acolo (Si fueris Romae, Romano vivito more; si fueris alibi, vivito sicut ibi). Ignorarea acestui principiu în lumea de azi poate genera mari tensiuni.

Antropologia ca „stil de cunoaștere“

Cătălin Mosoia: În lucrările dumneavoastră am întâlnit următoarea definire a antropologiei: la fel ca orice disciplină științifică, antropologia este un „stil de cunoaștere“.

Prof. dr. Gheorghiță Geană: Aș face o comparație cu situația din zona artelor: din literatură, muzică, sau plastică. Acolo s-au identificat curente de creație (sau „stiluri“) precum baroc, manierism, clasicism, romantism. Nu există însă granițe între aceste stiluri: Beethoven, de exemplu, este asimilat clasicismului, dar în compozițiile lui muzicale s-au identificat multe elemente romantice. Sau în pictură: Edvard Munch este fără îndoială un expresionist tipic, dar găsim în opera sa elemente de impresionism. În mod asemănător, este foarte greu să delimităm granițe în câmpul cunoașterii. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, când științele începuseră să se cristalizeze ca discipline, exista opinia potrivit căreia fiecare știință trebuie să aibă un obiect propriu în care nu trebuie să se amestece alte discipline. De exemplu, sociologia, conform concepției lui Émile Durkheim (1858-1917), se ocupă de „faptul social“, înțeles ca o stare de constrângere chiar, de coerciție a unui fel de câmp social care acționează asupra individului. Durkheim a dat asemenea exemple: dacă mergi într-o țară străină trebuie să folosești moneda țării respective; dacă intri într-o mulțime care militează pentru o idee, pentru ceva anume, și îți propui să nu intri în câmpul respectiv de manifestare (adică să nu ții partea nimănui), la un moment dat, te trezești că începi să strigi și tu - la fel ca pe stadion: te duci cu gândul să nu ții cu nicio echipă și la un moment dat te prinde masa de spectatori. Câmpul social, acesta este obiectul sociologiei, după Émile Durkheim, faptul social înțeles ca atare. Un alt exemplu: te duci la un concert și poate că îți spui că muzica aceea o poți asculta și acasă; nu! - acasă o asculți cu tine și cu gândurile tale, dar într-o sală de concerte te lași pătruns de un flux invizibil de trăiri ale întregii săli, întrucât acolo se manifestă un câmp social.

Pe vremea aceea, la începutul secolului al XX-lea, problemele individului erau lăsate în seama psihologiei. Așa se face că foarte multă vreme antropologii nu s-au ocupat de problemele personalității, considerându-se că „personalitatea“ este un concept legat de individualitatea umană și că aceasta reprezintă domeniul tematic al psihologiei. Mai mult, exista viziunea potrivit căreia fiecare disciplină trebuie să se ocupe de un obiect anume. Ulterior, oamenii de știință și-au dat seama că, de fapt, realitatea este un continuum și că este greu să trasezi granițe în câmpul cunoașterii; prin urmare, e întru totul normal să te ocupi de același fenomen din mai multe perspective. La această cerință ontologică - legată de obiectul de cercetare și de studiu - s-a adăugat, ca o schimbare către suplețe, observația că dacă există un domeniu al realității de care se pot ocupa diverse științe, atunci fiecare dintre acestea trebuie să aibă măcar metode proprii de cercetare. Așa s-au ivit în câmpul cunoașterii social-umane metodele sociologice - chestionarul, de exemplu, sau statistica socială; în psihologie a apărut apetitul și înclinația către testele psihologice, o metodă foarte adecvată; în antropologie s-a mers foarte mult pe „observarea participativă“, pe cercetare intensivă, adică descinzi într-un sat, de pildă, și stai acolo cât mai mult posibil, nu te duci doar să faci o anchetă și pleci.

Metoda observării participative

Îmi povestea odată o tânără antropoloagă din America - o studentă care venise să facă cercetări (fieldwork, cum spuneam la început) în România, la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 -, despre un american care s-a dus în Japonia să cerceteze o localitate rurală și a constatat că nu poate să mănânce ceea ce îi gătesc sătenii din localitatea respectivă; atunci el s-a mutat într-un oraș din apropiere și făcea un fel de navetă, zilnic - acest fapt însă, spunea tânăra mea interlocutoare, a atras schimbarea profilului cercetării: dintr-o cercetare de antropologie, în una de sociologie.

Metoda observării participative pretinde, așadar, să te inserezi, presupune o imersiune în comunitatea respectivă. Orice ins care descinde într-un sat este străin acolo și-atunci cunoașterea este deformată; la fel ca în fizică, unde acționează principiul complementarității, al dependenței datelor cercetării de instrument; cercetătorul, în momentul în care măsoară ceva legat de mișcarea cuantică sau a astrelor, modifică starea obiectului - cam așa se întâmplă (ba poate mai abitir) și în cunoașterea social-umană, fiindcă atunci când te duci într-un sat oamenii te privesc cu suspiciune, ceea ce obstrucționează cunoașterea autentică.
Eram cândva pe teren în Vrancea, la Bârsești, cu o echipă de vreo șase-șapte persoane; și a venit un țăran la mine și zice: „Nu mai ne duceți pe noi cu zăhărelul că sunteți de la Academie și faceți cercetări, studii despre noi, despre Vrancea; sunteți de la securitate toată ziua“! Cum trebuie să te porți cu astfel de oameni? Nu poți să-i bruschezi. Ei bine, observarea participativă reprezintă cheia metodologică în asemenea situații.

Am avut o surpriză tonică atunci când un țăran, paznic la Primărie, văzând că unii oameni erau rezervați și nu prea îndrăzneau să vină să stea de vorbă cu noi, a venit și mi-a spus: „Să fiți răbdători pentru că noi, oamenii din sat, avem problemele noastre, dumneavoastră aveți alt nivel de înțelegere și nu trebuie să vă supărați pe oameni.“

Cătălin Mosoia: Un filosof!...

Prof. dr. Gheorghiță Geană: Într-adevăr. Nu mai spun că am întâlnit în drumurile mele oameni cu o înțelepciune originară. Odată mi-a spus un țăran din Banat ce înseamnă a fi înțelept: „Înțelept este un om care face un bine și nu arată că a făcut un așa mare bine.“ Am tresărit: mi-am dat seama imediat că mi se oferise o definiție a înțelepciunii în versiunea ei morală. Socrate spunea că înțelept este cel care nu pretinde că știe ceea ce nu știe, aceasta fiind versiunea gnoseologică a înțelepciunii. Omul de care am amintit, care avea doar două clase primare, a dat definiția morală a înțelepciunii. Toate acestea sunt aspecte pe care le-am consemnat în caietele mele de teren.

„Un imperiu al cunoașterii“

Cătălin Mosoia: „Abilitatea de a stăpâni un ansamblu de cunoștințe bine structurat precum și procesul dobândirii lor“, aceasta era propunerea dumneavoastră privind înțelegerea culturii.

Prof. dr. Gheorghiță Geană: Da, am formulat acest enunț, dar nu cu referire la conceptul de cultură (pe care l-am precizat anterior), ci la necesitatea de a fi în cunoștință de cauză atunci când vorbim despre ceva (a avea cultura acelor fapte). Cercetător fiind, nu e bine să pleci în teren cu o preconcepție. Pe de altă parte, domeniul acesta de care se ocupă antropologia este foarte vast. Eu mi-am îngăduit să afirm că antropologia este „un imperiu al cunoașterii“, dar este un imperiu foarte bine structurat, caracterizat prin coerența între cele trei componente ale arhitectonicii oricărei discipline științifice: specificul ontologic, specificul metodologic și specificul conceptual. Retorica în numele antropologiei a înflorit de multe ori la întâmplare - poate cu mult sentiment și cu bună intenție, dar important este să ai o viziune adecvată asupra felului cum se structurează lucrurile, să le stăpânești și să le înțelegi în organizarea lor arhitectonică.

Anul 1989 a fost o bornă istorică și pentru antropologia românească. Înainte nu prea era înțelept să vorbești despre antropologie - mă refer la antropologia socială și culturală (adesea se face uz de această denumire conjuncțională). La noi tradiția a fost una biologică - prin racordare la tradiția europeană de altminteri -, dar antropologia socială și culturală s-a oficializat în 1964 (prin meritele lui Vasile Caramelea, un descendent din școala gustiană) și a fost un moment foarte interesant chiar din punct de vedere al filosofiei științei (a fost o bună ilustrare a schimbării de paradigmă în știință, într-un moment când Thomas Kuhn tocmai își lansase această teorie ce avea să facă epocă). Noi, instituțional, am fost oarecum cruțați de suspiciunea oficială, ideologică, pentru că eram plasați într-un centru de profil biomedical, într-o zonă în care cenzura ideologică funcționa mai puțin dur. Ca să vorbești despre antropologie socială și culturală era riscant, fiindcă această disciplină era cultivată mai ales în Anglia și SUA: în astfel de condiții puteai oricând să fii suspectat de cosmopolitism, de pactizare cu ideile occidentale. După 1989 foarte mulți au început să vorbească despre antropologie - s-au întemeiat catedre și cursuri de antropologie, la facultățile de sociologie mai ales. Am o admirație pentru Institutul de Etnografie și Folclor, care și-a păstrat titulatura ca atare, deși termenul de „etnografie“ pare multora desuet. Este un semn de consecvență, de identitate, de conservare și de continuitate a identității.

Botezul, nunta și bocetele ca ritualuri

Revin la problema metodelor. Nimeni nu zice să nu folosești în sociologie observarea participativă. Dar ea este o metodă izvorâtă pe terenul cercetărilor antropologice, din nevoia aceea de a zăbovi mai mult timp în sânul unei comunități. Și aceasta are o explicație: o cultură în sens antropologic, în sensul în care spuneam, de comportament uman bazat pe norme, se structurează pe două cicluri: ciclul anului (însemnând alternanța dintre timpul de lucru și timpul de sărbătoare, dintre regulile muncii și regulile ritualurilor), și, al doilea ciclu, acela al vieții, marcat de evenimentele prin care trece omul (în special de ritualurile legate de naștere, căsătorie și moarte).

Aici trebuie făcută o distincție: mulți vorbesc, chiar antropologi străini, despre căsătorie ca un ritual, dar căsătoria nu este un ritual, ci un fapt evenimențial din planul realului - ritualul este nunta. Expresia folosită uneori „moartea-nuntă“ nu-i corectă: moartea este faptul real, înmormântarea, bocetul sunt ritualurile corelate ei. Nașterea e naștere, botezul este ritualul. Trebuie făcută distincția; și, la urma urmei, în astfel de situații se vede rostul filosofiei: ea te ajută să faci distincție între planul ontologic (al realității) și reflectarea lui în planul mental, prin ritualuri. În „nunta mioritică“ - tulburătorul caz în care moartea survine asupra unui tânăr înainte ca acesta să se fi căsătorit - avem de-a face cu o înmormântare-nuntă (nu cu moartea-nuntă!), ca soluție creatoare de tip ritualic la o criză existențială.

Cultură, structură socială, personalitate

Revenind la conceptul de „cultură“ - acesta este fundamental în antropologie, însă el se asociază altor concepte cum ar fi conceptul de „structură socială“. Spuneam despre cultură că este un ansamblu de comportamente bazate pe norme; dar aceste comportamente și norme se diferențiază de la un grup social la altul, în funcție de ocupații, de statutul social (dacă ești sau nu familist, de exemplu), în funcție de vârstă etc.

Lucian Blaga are o poezie excepțională, „Trei fețe“ (publicată în primul său volum, în 1919, Poemele luminii), în care surprinde aceste specificități în care oamenii trăiesc cultura în funcție de vârstă:

„Copilul râde:
«Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!»
Tânărul cântă:
«Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!»
Bătrânul tace:
«Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!»“

Poetul recurge acolo la tehnica permutării. În câteva versuri, cu o economie de limbaj extraordinară și o densitate de idei aidoma, Blaga a surprins o realitate profundă: cultura este trăită în funcție de vârstă, astfel că vârsta devine un criteriu de diferențiere (și, în fond, de îmbogățire a complexității).

Alt concept important este „personalitatea“ - și nu doar personalitatea individuală (modul cum individul trăiește cultura), ci și „personalitatea de bază“, colectivă (aici se deschide un vast orizont către cercetarea caracterului național, a etnicității și a națiunii).

„Filosofia este ca sarea în bucate“

Cătălin Mosoia: Cum de ați ales filosofia?

Prof. dr. Gheorghiță Geană: Cred că aceasta este o chestiune de destin. Începuse să se studieze în licee, să se predea anumite elemente de filosofie. Îmi aduc aminte că mi-a spus odată un profesor, când a auzit că vreau să merg la filosofie: „Nu te duce la filosofie!“ - adevărul este că filosofia era subordonată ideologiei. Am fost îndoctrinați cu marxism, cu o ideologie dogmatică, dictatorială.

Cătălin Mosoia: Să înțeleg că a fost un îndemn care venea mai degrabă din straturile interioare…

Prof. dr. Gheorghiță Geană: De aceea spuneam că a fost ceva legat de destin, în sensul acesta. M-a fascinat gândul ca atare. Trăind în lumea satului, probabil că aveam o înclinație către lucrurile profunde. La filosofie, mă atrăgeau cursurile de logică și îmi amintesc, de asemenea, de un curs de-a dreptul captivant, „Istoria literaturii și artei universale“, ținut de Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Aveam deschidere spre cursurile din zona de logică și filosofia științei. După ce am terminat Facultatea s-a reluat firul cercetărilor și al cursurilor de sociologie - sociologia a fost interzisă în perioada 1948-1966. Nu cred că aș fi urmat sociologia - nu pentru că nu aveam înclinație către faptul concret, dar cred că aveam o prejudecată față de sociologie, sau poate înclinația față de filosofie era mai puternică.

Filosofia este un nivel de cunoaștere de maximă cuprindere. În prezent, filosofia nu se mai practică în forma creației de sisteme filosofice, deși nu este exclus și așa ceva. Constantin Noica a creat un sistem de filosofie (mai ales de ontologie) de o frumusețe și de o spectaculozitate neobișnuită. De obicei, sistemele clasice de filosofie se întemeiază pe concepte care sunt, din punct de vedere gramatical, ori substantive ori infinitive lungi: „ființă“, „timp“, „spațiu“, „devenire“, „mișcare“; Noica, însă, a întemeiat un sistem de ontologie, de teoria existenței, pe o prepoziție: „întru“! Absolut spectaculos!...

Cum spuneam, nu faci antropologie practic pe teren, dar cultură antropologică trebuie să ai. La fel și cu filosofia: un pic de filosofie presărată în cercetările pe care le-ai făcut pun realitatea într-o lumină nebănuită, relevantă. Este ca sarea în bucate, dacă vreți. Sarea nu poți să o consumi ca un aliment în sine, dar fără sare parcă bucatele nu au gust. Știa ea ce știa - fiica cea mică a împăratului din basmul nostru cu pricina, dar și (frapantă similaritate culturală!) mezina regelui Lear!...

Antropologia este o disciplină de tip universalist, la fel ca filosofia. Cred că este singura disciplină care face concurență filosofiei din acest punct de vedere.

„Genialitate freatică“

Revin la chestiunea științelor ca stiluri de cunoaștere. Este greu să delimitezi realitatea, deși oamenii la început așa au crezut, că se pot delimita niște sectoare și că fiecare sector aparține tematic unei discipline. Nu se mai poate practica așa ceva. Despre filosofie s-a spus că este o disciplină de cunoaștere universală, de tip universalist. Așa este și antropologia. Vorbeam de categoriile universale ale culturii, iar practic aceste categorii acoperă întreg comportamentul uman. Antropologia se poate fixa pe oricare dintre aceste categorii. Inclusiv filosofia - în accepțiunea de comportament ideatic - poate să intre în perspectiva antropologică. În mod curent, oamenii înțeleg filosofia gândindu-se la sisteme filosofice, la Kant, la un nivel foarte înalt de abstracție; există însă filosofie la nivel popular, acea înțelepciune anonimă, cum e numită îndeobște; eu i-am zis genialitate freatică - adică un fel de genialitate din care izvorăște în momente de grație geniul personalizat; Brâncuși a fost profund influențat de modul de gândire, de poveștile, de miturile și de simbolurile culturii arhaice din Oltenia, de unde provine el; Enescu, așijderea, spunea că atunci când compune se gândește la drumurile de țară moldovenești. Prin urmare, există acest substrat al culturii originare, primordiale.

Ipostaza originară a democrației

Țin să punctez încă un aspect ce mi se pare că merită atenție. Democrația nu s-a născut la Atena, cum spun teoreticienii, ci s-a născut în aceste comunități arhaice, fie ele tribale sau sătești - eu iau exemplul satelor românești, dintr-o perspectivă instituțională. Istoricii vor înțelege mai prompt ce vreau să spun; ei au descoperit în istoria noastră socială instituția oamenilor buni și bătrâni. Oamenii buni și bătrâni erau sfaturile de bătrâni, care funcționau pe lângă biserici, dar care rezolvau problemele dificile ale satului.

Eu mi-am făcut ucenicia de teren în zona Branului. Oamenii locului mi-au spus că atunci când se isca o ceartă într-o familie și tensiunea răbufnea în afara gospodăriei respective, neamurile și vecinii chemau părțile aflate în conflict la fețe de oameni - aceste „fețe de oameni“ erau oameni cinstiți, oameni curați, cu judecată sănătoasă, varianta brăneană a oamenilor buni și bătrâni. Acestea sunt forme de democrație care nu au de-a face cu înțelepciunea greacă sau cu un fel de înțelepciune elaborată în mod sofisticat. Antropologia, ne ajută, astfel, să înțelegem lumea în profunditatea și în originaritatea ei.

Jurnalul de teren

Cătălin Mosoia: Despre rolul jurnalului de teren în meseria de antropolog ați vorbit (și ați scris), evidențiindu-i utilitatea și punctând decisiv: fără jurnalul de teren nu se poate...

Prof. dr. Gheorghiță Geană: Ideea își are povestea ei. A existat un mare antropolog, polonez de origine, Bronisław Malinowski (1884-1942). Inițial a făcut studii de psihofiziologie în Germania, la Leipzig, dar într-o vacanță a citit Ramura de aur a lui James George Frazer (1854-1941) și a căzut într-un fel de iubire față de antropologie - a plecat în Anglia, și-a luat un doctorat în antropologie la London School of Economics și-apoi a devenit părintele întemeietor al antropologiei britanice moderne (alături de Alfred Reginald Radcliffe-Brown).

Malinowski este cel care a configurat metoda observării participative. Prin 1914, înainte de izbucnirea primului război mondial, el a plecat undeva în Melanezia, iar britanicii nu i-au mai dat voie să revină în Europa și i-au impus un fel de domiciliu forțat; întrucât își făcuse studii și în Germania, care era de cealaltă parte a baricadei față de britanici, aceștia, ca să fie siguri că nu va face spionaj, l-au țintuit acolo, departe. Malinowski a ținut un Jurnal în sensul strict al cuvântului, în care își defula toate neliniștile lui: relațiile cu băștinașii, dorul față de iubita lui rămasă în Europa etc. Acel jurnal a fost publicat după 50 de ani, în 1967 (cu titlul de mai sus) și a declanșat o veritabilă modă. Trebuie spus, totuși, că nevoia de jurnal apăruse încă de prin anii 1950, ca un mod de adaptare a antropologului plecat de „acasă“ la condițiile cercetării îndelungate a „altor culturi“.

Dar apropo de jurnal: citeam cu niște ani în urmă jurnalul profesorului Eugen Simion, Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian - este foarte interesant acolo un aspect pe care criticii literari nu l-au sesizat: timpul filtrează trăirile din teren, sau dintr-o anumită experiență intelectuală. Ulterior, când scrii jurnalul îți clarifici mai bine ideile. Din acest punct de vedere, cartea domnului academician Eugen Simion include, subtil, o temă dezbătută în antropologia postmodernă: statutul ontologic al unui text memorialistic (sau marcat în vreun fel de dimensiunea temporalității)!...

Proverbul ca instrument de cercetare

Cătălin Mosoia: Jurnalul este un instrument de adaptare pentru antropologi. Mi-ar plăcea să vorbiți și despre proverb, ca instrument de cercetare.

Prof. dr. Gheorghiță Geană: Aici ați atins o coardă sensibilă! Proverbul este o formă de filosofie, o formă de (ceea ce am numit în discuția noastră) genialitate freatică. S-a spus la un moment dat despre Nietzsche sau despre Cioran că această formă de discurs filosofic în aforisme reprezintă o formă de decădere a filosofiei - nu aș zice așa ceva! Aș spune că, dimpotrivă, este o întoarcere la forma originară a filosofiei. S-a spus că forma originară a filosofiei este mitul sau alegoria. Nu! Forma originară a filosofiei este proverbul, gândirea populară, gândirea freatică.

Am scris la un moment dat un microeseu despre filosofia proverbelor, dar e un proiect pe care nu mi l-am dus la capăt. Am făcut și o cercetare pe tema aceasta, iar apoi am elaborat un chestionar bazat pe proverbe, pe formule paremiologice - e un chestionar, un fel de test paremiologic, prin care am încercat să scot în evidență opțiunile valorice ale oamenilor, tipul de spiritualitate, personalitatea, am încercat să sondez și concepția lor despre frumos, despre bine. Am înrămat acest chestionar în formule paremiologice cu sens contrar; spre exemplu, simplu vorbind: „Ziua bună se cunoaște de dimineață“, părerea altuia este că: „Ziua să o lauzi după ce apune soarele“; sau: „Dracului nu-i da nici un deget că-ți ia mâna toată“, altul zice: „Fă-te frate cu dracul până treci puntea“. Despre frumos: „Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie“ - până unde merge această relativizare? Sau: cât de întrepătrunsă este proto-ideea (sau, dacă vrem, sentimentul) de frumos cu pragmaticul, cu utilul? În chestionar aveam peste 30 de enunțuri cu sens contrar și îl puneam pe om să aleagă. Unii oameni mi-au comentat: „Degeaba ceva e frumos dacă nu ține de foame, de cald“, iar eu le spuneam: „Uite, am o floare: ea nu ține nici de cald, nici de foame“ - și urma, uneori, replica obstinată: „Da, dar se ofilește repede“.

Am aplicat chestionarul în niște sate din Vrancea și am scris un text pe tema aceasta, dar materialul este neexploatat până la capăt. Vreau să spun, totuși, că mulți dintre ei, mai ales oameni în vârstă, începeau să brodeze și erau situații în care pe seama unui proverb îmi spuneau o mică snoavă, o povestioară, sau o variantă a acelui proverb.

Cătălin Mosoia: Îi provoca!...

Prof. dr. Gheorghiță Geană: Mi-a rămas un fel de nostalgie... Capitolul acesta nu l-am încheiat, nu am valorificat tot materialul pe care îl am. Aplicam o sută de chestionare în fiecare sat. Am fost în șase sate din Vrancea, în două din Argeș și în trei din Alba, pe Valea Arieșului. Aproape că nu mai contează statistica în sine, ci răspunsurile date, fiindcă uneori răspundeau cu alte proverbe. Cred că pot să îmbogățesc colecția națională de proverbe cu date din aplicarea acestui chestionar! În plus, am transformat proverbul dintr-un obiect de cercetare, cum îl abordează folcloriștii, în instrument de cercetare. Cred că aici a fost partea mea de contribuție, de inovație, știu eu?!...

Piramida ideală a populației

Cătălin Mosoia: Vorbind despre inovații, trebuie să menționați și metoda dumneavoastră de diagnosticare a îmbătrânirii demografice.

Prof. dr. Gheorghiță Geană: Cred că și în acest caz se poate recunoaște formația mea filosofică. (Începusem să vă spun despre necesitatea filosofiei. Contactele mele cu antropologii străini m-au dus la concluzia că foarte puțini dintre ei au cultură filosofică - am avut chiar surpriza să aud de la un cunoscut antropolog: „Știi..., nu mă pricep la filosofie....“)

Metoda de diagnosticare a izvorât dintr-o nevoie a mea în ipostaza de cercetător. Am făcut microdemografie, adică demografie la scara unor comunități rurale; am studiat natalitatea, mortalitatea, viața de familie, structurile familiale, piramidele demografice, structura pe vârstă a populației. Piramida demografică apare ca un triunghi - populația tânără, începând de la copii și adulți, în proiecție plană este un triunghi. Făceam asta pe bază de inventar al populației, din registrele agricole de la primărie; aveam date despre volumul demografic al unui sat pe grupe de vârstă și doream să aflu gradul de îmbătrânire - există metode, dar acelea sunt dependente de natalitate și mortalitate, care sunt niște parametri variabili. Cea mai cunoscută metodă o constituie modelul populației stabile: îți închipui că diferența dintre natalitate și mortalitate rămâne constantă într-un interval de 50-100 de ani și îți construiești o piramidă a populației în funcție de acest aspect, de constanta respectivă; în continuare, compari populația reală cu ce ai obținut; după aceea schimbi natalitatea și mortalitatea, de aici și diferența dintre ele, astfel că obții o altă piramidă; dar asta înseamnă că trebuie să fii mereu dependent de natalitate și mortalitate.

Ei bine, în mine a lucrat o intuiție de tip kantian. Kant a plecat de la varietatea percepțiilor umane. Omul are tot felul de percepții de la obiectele și de la universul din jurul lui; ele nu coincid de la un om la altul, de la un grup la altul, iar Kant a încercat să găsească o unitate a lor. Și a găsit această unitate în eul transcendental, adică în eul conștiinței: a transfigurat spațiul și timpul în categorii apriorice ale conștiinței. Oarecum asemănător, mi-am zis și eu că trebuie să mă dispensez de natalitate și de mortalitate; și mi-am închipuit următoarele: plec de la o construcție ideală și presupun că o populație ideală în proiecție plană arată ca un triunghi isoscel, în care am același număr de bărbați și de femei, iar micșorarea volumului de populație de la o grupă („cohortă“) de cinci ani la o altă grupă de cinci ani este constantă. Prin urmare, construiesc un triunghi isoscel, îl împart în două, pornind de la vârf la bază, de o parte sunt femeile, iar de altă parte, bărbații - care, conform premisei, sunt în număr egal; este adevărat (dar amănuntul e neglijabil), datele arată o mică variație: într-o populație, în general, sunt mai multe femei, iar variația aceasta cunoaște și o anumită nuanțare, adică până pe la 48-50 de ani, până pe la mijlocul piramidei respective - o piramidă fiind construită pe 100 de ani -, sunt mai mulți bărbați; după aceea, în partea a doua a piramidei, în partea „de sus“, raportul se schimbă: sunt un pic mai multe femei, iar pe ansamblu, la scară globală (nu doar românească), se constată o mică variație (de la unu până la două/trei, maximum patru procente) în favoarea părții feminine. (Deschid o mică paranteză și spun că sunt și populații dezechilibrate când intervine o ciumă, o foamete, sau un război, dar vorbim de modul ideal.)

Așadar, am construit acest triunghi isoscel și l-am împărțit în categorii de vârstă de 5 ani, de la o cohortă la alta. Practic, fiecare cohortă arată, în plan geometric, precum un trapez isoscel turtit, iar în vârf am un triunghi. Acest triunghi împarte exact celelalte trapeze de sub el. Triunghiul se referă la populația între 96 și 100 de ani, dar nu mă interesează vârsta aceasta, ci triunghiul ca atare. El divide trapezele de sub el cu o rată crescândă în mod constant (anume: 2). I-am dat și o denumire: „piramidion”, de la piramidă (dar și de la piramidion, care este partea de sus a unui obelisc). Acest piramidion împarte tot triunghiul în părți constante. Apoi observ și stabilesc. De exemplu, iau grupa de vârstă de tineri de până la 15 ani și văd de câte ori se cuprinde triunghiul respectiv în formațiunea aceea corespunzătoare categoriei de tineri; pe urmă, categoriei de mijloc; pe urmă, categoriei de bătrâni. Piramidionul e o constantă (i-am zis constanta G) și are valoarea numerică 0,0025: este un etalon cu care măsor populația reală. Am imaginat această metodă prin anii 1984-1985, în timpul cercetărilor mele de teren din Vrancea.

În 1991 s-a desfășurat un congres european de demografie la Paris. Eu nu aveam pașaport, dar au plecat două colege ale mele și le-am dat comunicarea mea în limba franceză, crezând că se va publica în documentele congresului. Când s-au întors, mi-au spus că lucrarea s-a multiplicat și s-a distribuit. Am trăit o emoție ciudată. M-am dus la Yolanda Eminescu (scoborâtoare dintr-un frate al poetului), specialistă de renume european în dreptul intelectual; i-am povestit cazul, iar ea m-a sfătuit să public lucrarea în limba română. „Aveți prioritate în orice limbă ați publica-o“, mi-a spus. Și-am publicat studiul în revista Sociologie Românească, în 1992.

Fapt antropologic

Cătălin Mosoia: Faptul antropologic este un fapt social, dar un fapt social este un fapt antropologic?

Prof. dr. Gheorghiță Geană: Există un continuum sociocultural, nu sunt delimitări între ele. În duhul unui nobil pan-antropologism am să spun că, în definitiv, orice cunoaștere - indiferent că este în domeniul fizicii, al chimiei, biologiei, psihologiei, sociologiei, sau antropologiei - are o deschidere antroposcopică, sau o funcție antroposcopică, adică se produce în perspectiva ființei umane. Aceasta este funcția oricărei forme de cunoaștere la nivel științific.

Cătălin Mosoia: Atunci orice fapt social este un fapt antropologic.

Prof. dr. Gheorghiță Geană: Valorificarea oricărei forme de cunoaștere trebuie să se bucure de validare socială, de ceea ce fenomenologii numesc „test de intersubiectivitate“, dar în cercuri strict științifice - adică dacă tu ai ajuns la o idee, la o viziune despre un obiect, sau la o teorie, ea nu are nici o valoare dacă nu întrunește și acceptarea în comunitatea științifică de profil. Deci, orice fapt de cunoaștere este și un fapt social, antroposcopic, adică se produce din perspectiva unei nevoi umane, are o finalitate umană în ultimă instanță.

Modéle spirituale

Cătălin Mosoia: „Boabe de zăbavă“ este unul dintre textele reprezentând pagini din jurnalul dumneavoastră, în care ați citat nume sonore de personalități. Care dintre acestea considerați că v-au marcat în evoluția dumneavoastră profesională?

Prof. dr. Gheorghiță Geană: Pe unii i-am întâlnit direct, pe alții nu mi-a fost dat. În tinerețea mea am fost fascinat de Simion Mehedinți, care era din Soveja, din satul meu de baștină. Am scris despre el, am material pentru o carte - texte de exegeză. În orice caz, mi l-am luat ca model în ceea ce privește preocupările lui fundamentale, când a plecat în străinătate la studiul geografiei. Cu recomandări de la Alexandru Odobescu și Titu Maiorescu, Simion Mehedinți a studiat la Paris, Berlin și Leipzig, frământat să afle care sunt obiectul, metodele și categoriile geografiei ca știință; în mod similar, la începutul carierei mele, m-am străduit să-mi clarific statutul epistemologic al antropologiei.

În Facultate am întâlnit-o pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga, fapt menționat anterior, cu care nu m-am revăzut mulți ani, dar după aceea mi-am dat seama ce benefică a fost întâlnirea sa cu noi, cu studenții de la Filosofie - ea ținea cursuri de istoria literaturii universale, dar și de istoria artelor și îmi pare rău că notițele mele de la acele cursuri au ars într-un incendiu. Eu și-acum cursul de antropologia artei pe care îl susțin îl dedic personalității sale.

În cultura română au existat câteva figuri ilustre de cărturari care puteau să scrie despre orice fără să dea sentimentul că sunt diletanți. Mă gândesc la Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Edgar Papu - ei puteau să scrie despre filosofie, literatură, muzică, arte plastice, teologie chiar. Acesta a fost tipul de intelectual pe care eu l-am admirat. Aceasta a fost aspirația mea, pur și simplu, trăită. La Edgar Papu am descoperit un precept după care eu m-am condus tot timpul, fără să-l conștientizez ca atare, anume: este imoral să spui sau să scrii banalități. L-am cunoscut și am avut multe întâlniri cu Traian Herseni, care venea din școala sociologică a lui Dimitrie Gusti; el a crezut în mine și m-a încurajat. La sfârșitul anilor 1970 l-am cunoscut pe Constantin Noica - am scris despre el, s-a legat și o corespondență între noi (pe care nu am publicat-o încă). În ultimii ani l-am cunoscut pe Dan Hăulică (o îmbinare între erudiția lui Vianu și expresivitatea lui Călinescu) și am participat la consacratele Colocvii de la Putna.

Cătălin Mosoia: Constantin Noica vă considera „prieten“ (e cuvântul său)...

Prof. dr. Gheorghiță Geană: Chiar și astăzi când scriu ceva mă gândesc ce ar zice Noica despre cele izvodite de mine. Unele dintre paginile în care mărturisesc că-mi place să mă recunosc sunt despre Noica însuși, despre Miorița, despre istoria poporului român ca apocatastază și despre genialitatea freatică asupra căreia am glosat mai înainte...

Cătălin Mosoia: Ați încercat, de asemenea, să așezați filosofia istoriei pe cultul strămoșilor, să explicați geneza conștiinței naționale a românilor prin fenomenul târgurilor de pe Carpați, sau să radiografiați relația dintre antropologie și fenomenologie - lucrări apărute în publicații de prestigiu din străinătate... Experiența dumneavoastră demonstrează că aveți bucuria ideilor, îndrăgiți esența lucrurilor și totodată aveți fascinația întregului, a lucrului total. Ținând seama de toate acestea, care ar fi perspectiva dumneavoastră asupra domeniului căruia v-ați dedicat?

Prof. dr. Gheorghiță Geană: Îmi imaginez un templu al antropologiei unde, la intrare, stă scris: Nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin, iar în urma experienței dobândite pe parcurs, frecventând acest templu, la ieșire, să se poată citi: Omul este hărăzit să fie măsura tuturor lucrurilor.

8 aprilie 2019