RL: Academia
Română este, cel
puțin teoretic,
cel mai înalt
for științific
și cultural al
țării. Care
este, din
punctul
dumneavoastră de
vedere, rolul
Academiei în
viața cetății?
Ioan Aurel
Pop:
Academia Română
nu este doar
„teoretic” cel
mai înalt for de
consacrare
științifică și
culturală și de
cercetare din
România, ci este
așa și din punct
de vedere
practic, faptic,
real. Evident,
sunt și anumite
contestări ale
acestui statut –
trăim într-o
societate
liberă! – dar
acestea sunt
departe de a
putea compromite
rolul asumat de
instituția
aceasta prin
tradiție și prin
lege.
Academia Română
a fost, în
întreaga sa
istorie de peste
un secol și
jumătate,
implicată major
în „Proiectul
România” și în
realitatea
numită România.
Mai întâi,
Academia,
alături de alte
câteva
instituții-cheie,
a făcut România
întregită, a
făcut posibilă
această Românie,
a pus umărul la
împlinirea
marilor idealuri
naționale fixate
prin programul
Revoluției
Române de la
1848-1849. În
epoca
interbelică, în
cele două
decenii de
democrație (cu
toate limitele
sale) și de
Românie
Întregită,
Academia a fost,
alături de cele
patru
universități
moderne de la
Iași (1860),
București
(1864), Cluj
(1872) și
Cernăuți (1875),
spuma lumii
noastre savante,
a reunit cele
mai luminate
spirite, a dat
direcții bune de
urmat și
elaborat, prin
membrii săi,
opere
nemuritoare.
Ceea ce a
stricat această
rânduială,
această lume
așezată pe
repere (clare și
verificate) de
succes, a fost
regimul
comunist, adus
la noi pe
tancurile
sovietice
trimise de
Stalin și
acceptate prea
ușor de
Occident. Este
drept că și noi
avem vina
noastră, pentru
că anumiți
români sau
cetățeni români
au devenit prea
zeloși
aplicatori ai
ideilor
marxist-leniniste.
Academia a fost
în 1948
decapitată,
expropriată,
aliniată
comandamentelor
politice; cei
mai marcanți și
mai activi
membri ai săi au
fost excluși,
unii arestați și
chiar obligați
să moară în
detenție sau la
Canal. Cu toate
acestea,
exigența în
selectarea
majorității
membrilor a
rămas, cei mai
mulți
academicieni din
vremea regimului
comunist fiind
adevărați
savanți și
creatori de mare
valoare. Între
1974 și 1989, nu
s-a mai primit
niciun membru,
instituția fiind
subordonată
total
comandamentelor
partidului și
obligată să
moară treptat
prin dispariția
fizică a
academicienilor.
Din toate aceste
motive, reluarea
vieții academice
normale în 1990
a fost extrem de
dificilă, a
pornit cu mari
handicapuri, cu
un imens deficit
de imagine
pentru
instituție, fără
proprietățile
necesare bunei
sale funcționări
etc.
Cele mai multe
academii
naționale de
științe au, la
începutul
secolului al
XXI-lea,
statutul de
foruri supreme
de consacrare în
toate domeniile
sau în anumite
domenii și rolul
de societăți
savante de
elită. Acest
statut și acest
rol îl joacă și
Academia noastră
în societatea
românească. Însă
anumite academii
– și nu numai
cele din țările
foste comuniste
– sunt și
instituții de
prim-plan în
cercetare și în
creație, mai
ales acolo unde
nu există
consilii
naționale ale
cercetării.
Aceste din urmă
academii –
Printre care și
Academia Română
– au institute
și centre de
cercetări, cu
sute de
cercetători. În
clasamentele
internaționale
din domeniul
științelor
fundamentale și
tehnice,
Academia Română,
alături de cele
mai prestigioase
universități, se
află pe primele
locuri. Academia
este prezentă în
toate marile
întreprinderi
științifice și
culturale
naționale, dar
acest lucru este
rareori
mediatizat. Sper
sincer să-și
îndeplinească
acest rol mai
bine în viitor.
Academia Română
are, prin lege,
prin statut și
prin tradiție,
obligația de a
interveni cu
expertiza
proprie în
chestiunile
strategice ale
țării, ale
națiunii și
chiar în cele
internaționale.
Cercetarea și
creația nu pot
fi făcute
într-un turn de
fildeș,
despărțit
complet de lume,
de comunitate.
Ca să se poată
face cercetare
este nevoie de o
societate
sănătoasă,
funcțională,
performantă,
bine organizată,
pașnică. Un
proverb latin
spune că inter
arma silent
musae, cu sensul
că pe vreme de
război și de
vrajbă socială
nu se poate face
creație
intelectuală, în
sens de știință,
artă, cultură.
Prin urmare,
Academia nu
poate sta pasivă
și să vadă
senină cum se
poluează mediul
natural, cum se
strică
echilibrul
climatic, cum se
degradează
educația, cum
sporește
analfabetismul,
cum se
subminează
instituțiile
statului, cum
sunt compromise
valorile pe care
s-a clădit
această
civilizație
românească.
România ca stat
nu este o
creație sui
generis, pentru
că cea mai
legitimă
aspirație a
tuturor
popoarelor
ajunse la
stadiul de
națiune a fost
aceea de a avea
propriul stat
național unitar.
Statul național
– realizat de
românii de acum
100 de ani și
consfințit de
comunitatea
internațională –
nu a fost o
glumă sau o
alcătuire
efemeră, ci a
fost și este
instrumentul cel
mai eficient de
organizare, de
apărare și de
protejare a
românilor.
Aceste scopuri
ale statului se
îndeplinesc prin
instituții – de
la Președinție,
Guvern și
Parlament până
la partide
politice,
școală,
sănătate,
Biserică etc. –
iar dacă aceste
instituții sunt
compromise în
mentalul
colectiv, atunci
însuși sistemul
democratic este
în pericol. Or,
în acest moment
instrumente mai
bune de
funcționare a
societății decât
democrația și
statele
democratice nu
există.
Globalizarea
este o
realitate, dar
tendința de
subminare a
statelor
naționale în
numele
globalizării
este falimentară
deocamdată. Prin
urmare, Academia
are de jucat un
mare rol în
societate, dacă
dorește să-și
îndeplinească
menirea de for
suprem de
consacrare și de
cercetare.
În mare,
percepția
românilor despre
Academia Română
nu este tocmai
grozavă. Cum
vedeți acest
lucru?
Cum spuneam,
Academia Română
a trecut prin
momente grele
înainte de 1989,
când a fost
silită, ca să nu
fie desființată,
să facă unele
compromisuri.
Mai întâi, i
s-au confiscat
toate bunurile,
i s-au
îndepărtat,
arestat și ucis
mulți membri și
a rămas la
cheremul
statului condus
de partidul
comunist. Apoi,
deși a acceptat
primirea în
rândurile
membrilor ei a
soției
(semianalfabete)
a dictatorului,
în 1974, nu a
beneficiat de
nicio
facilitate;
dimpotrivă, a
fost concurată
serios de alte
„academii”, cele
mai multe de
ramură și mai
ales de
„Academia de
Științe Sociale
și Politice”,
făcută de PCR ca
instrument docil
al propriei
ideologii și
politici. Prin
urmare, înainte
de 1989, s-a dus
o politică
sistematică de
compromitere a
Academiei, care
nu putea să nu
lase urme. După
1989,
comunitatea
intelectuală
românească
autentică și-a
pus mari
speranțe în
Academia Română,
care, din multe
puncte de
vedere, a
renăscut, ca
păsărea Phoenix,
din propria
cenușă.
Renașterea
aceasta nu a
fost însă
lipsită de
greutăți, de
piedici, de
reproșuri, de
handicapuri. Mai
întâi, statul
român – care
confiscase, la
1948 și după
aceasta,
bunurile
Academiei – nu
s-a îngrijit să
i le dea înapoi,
ci a lăsat totul
la voia
întâmplării, pe
umerii
instituției care
a trebuit să
lupte, în
condiții
inechitabile, în
justiție, pentru
ceea ce i se
cuvenea de
drept. În
general, nu este
vorba de
proprietăți
imobiliare
cumpărate, ci de
bunuri donate
prin testamente
și fundații, de
către foști
membri ai
Academiei sau de
către admiratori
și prețuitori ai
înaltului for.
În al doilea
rând, în loc să
se concentreze
toate eforturile
intelectuale,
instituționale
și morale pentru
reconstruirea,
la nivelul cel
mai înalt, a
Academiei
Române, unele
instituții și
persoane s-au
apucat să
submineze
Academia,
construind
felurite
„academii”
paralele. Între
acestea, cea mai
derutantă și mai
dăunătoare este
așa-numita
Academie a
Oamenilor de
Știință (AOȘ),
care imită întru
toate Academia
Română și care
existase
anterior cu
numele de
„Asociația
Oamenilor de
Știință”. Așa,
rebotezată
ad-hoc,
stârnește
nedumerire și
provoacă mare
confuzie, pentru
că mulți dintre
membrii săi
pretind să fie
numiți
(împotriva
legii)
„academicieni”
și pentru că
instituția
dublează
secțiile de
specialitate ale
Academiei
Române. Însuși
numele său este
ridicol, fiindcă
dă impresia că
membrii
adevăratei
Academii nu ar
fi oameni de
știință!!! Mai
grav, această
Academie, ca și
altele create
între timp sau
reactivate (după
modelul
comunist, cu
excepția celei
de științe
agricole și
silvice, de
tradiție
interbelică)
sunt susținute
de la bugetul de
stat, au aparate
funcționărești
plătite, membrii
lor se bucură de
indemnizații
etc. Or, în mai
toate țările
există câte o
Academie
națională,
susținută de
stat și altele,
în chip de
societăți
savante, care se
auto-susțin prin
varii mijloace.
În fond, nimeni
nu poate
împiedica
existența
societăților
savante – numite
academii sau
altminteri – în
societățile
libere, cu o
condiție: să nu
fie puse pe
același plan cu
Academia țării
respective, cea
care reunește
cele mai înalte
valori
intelectuale.
Este drept că
Academia Română
are un număr fix
de membri, fapt
care creează
frustrări
multora dintre
cei care s-ar
autopropune și
care ar face
orice să ajungă
academicieni.
Aceste gelozii
și invidii au
făcut să
prolifereze la
noi „academiile”
bugetate și mai
ales această
AOȘ. În al
treilea rând, la
noi sunt – de
ceva vreme – tot
felul de
„academii” și
„societăți
academice”, care
au ca obiect de
activitate
orice, de la
fotbal și
cosmetică până
la comentarii
politice și
astrologie. În
fine, Academia
Română este
lovită mereu de
guvernele din
urmă, care se
schimbă în
asemenea ritm
încât nici nu
vor și nici nu
pot să înțeleagă
rostul unei
instituții
elitare ca
Academia Română
în țara noastră.
Vă dau un
exemplu: membrii
Academiei Române
obținuseră, prin
strădania
conducerii din
vremea
președinției
academicianului
Eugen Simion
(1998-2006),
dreptul de a
avea pașapoarte
diplomatice.
Teoretic, este
vorba despre 181
de oameni, dar
în fapt sunt, în
medie, cam 150
de membri
corespondenți și
titulari. Dintre
ei, ar cere
efectiv să aibă
astfel de
documente cam
50-60, capabili
încă să se
deplaseze în
lume și să ducă
– în mai multe
limbi străine –
mesaje bune
despre noi,
despre țară,
despre știința
și cultura
românească.
Cineva, după
scurtă vreme de
la obținerea
acestui drept, a
găsit cu cale
să-l abroge,
probabil pentru
că academicienii
ar fi putut să
ne facă de râs,
spre deosebire
de miniștri,
secretari de
stat, directori,
parlamentari,
membri ai
consiliilor
județene etc.,
dăruiți cu toții
cu astfel de
documente. Nu e
vorbă,
pașapoartele
diplomatice nu
mai au rostul de
odinioară, dar,
totuși, ne-ar
scuti de
umblătura pentru
obținerea unor
vize, ne-ar
scurta cozile și
statul în
picioare, la
această vârstă
înaintată. Dar
cine să se mai
gândească la
niște „bătrâni”
(ca să nu notez
aici exact
apelativul
folosit de unii
parlamentari
români la adresa
membrilor
Academiei),
socotiți
inutili,
neputincioși,
dar și
„orgolioși”,
„pretențioși”
etc. Acești
„bătrâni” au
asigurat însă
gloria
cunoașterii
românești și
sunt depozitarii
unei experiențe
și ai unei
înțelepciuni de
care este mare
nevoie! Noi
ne-am obișnuit,
însă, să ne
cinstim
personalitățile
după moartea
lor. Suntem în
stare să
cumpărăm un
jucător bun de
fotbal cu
milioane de
euro, dar ne
codim să dăm un
buget onorabil
celei mai
importante
instituții
științifice și
culturale a
țării!
În aceste
condiții,
românii –
bombardați cu
felurite
minciuni despre
Academia Română,
confruntați cu
realități
contradictorii
legate de
instituție și
ademeniți cu
atâtea realități
paralele
amăgitoare –
rămân
descumpăniți și
nu mai pot
distinge binele
de rău,
autenticul de
fals, elita de
lumea comună
etc. Evident,
rolul conducerii
Academiei este
să schimbe
această
percepție, pe de
o parte, iar pe
de alta, din
fericire, o mare
parte a opiniei
publice
românești
apreciază încă
așa cum se
cuvine
instituția
noastră.
Care este cea
mai mare
provocare pe
care v-o aduce
numirea în
funcția de
președinte al
Academiei
Române?
Sunt multe
provocări, de la
recâștigarea
statutului
dobândit prin
cutumă, tradiție
și lege de către
Academie în
societatea
românească, până
la reglementarea
regimului de
proprietate,
redobândirea,
amenajarea și
renovarea
bunurilor
dobândite și
asigurarea
funcționării
optime a tuturor
institutelor,
caselor
memoriale,
muzeelor,
fundațiilor,
bibliotecilor,
editurii etc.
Cea mai mare
provocare este
însă, pentru
mine, de
conduită, în
sensul de a mă
poziționa drept
cel dintâi
slujitor al
Academiei,
capabil să
renunțe la
timpul propriu
pentru a face să
activeze la
nivel optim
instituția, de
a-i convinge și
coagula pe
colegi în acest
demers
concertat.
Primul lucru
pe care vi l-ați
propus să-l
faceți în
această
calitate?
Să cunosc
instituția
dinspre
interior, de la
toate
serviciile,
departamentele,
birourile din
centrala
bucureșteană
până la filiale
și institute, la
colective de
cercetare,
clădiri, case
memoriale. Ca să
pot face o
prognoză, am
nevoie mai întâi
de o diagnoză.
Multe din relele
acestei lumi se
întâmplă din
lipsă de
cunoaștere, dar
cele mai multe
se petrec din
lipsă de
comunicare, de
dialog decent,
generos și
activ. În aceste
zile discut cu
oamenii
Academiei, cu
funcționarii
care conduc
serviciile, cu
funcționarii, de
la directori
până la
portari...
Firește,
dialogul cu
membrii
Academiei este
permanent, dar
instituția nu
este formată
numai din
academicieni.
Mai mult,
academicienii
sunt infinit mai
puțini decât
restul
comunității din
Academie. Eu nu
pot conduce
Academia spre
bine decât
împreună cu
oamenii ei. O
instituție bună
trebuie să
meargă bine de
la sine, iar
conducerea are
menirea doar să
vegheze ca să
prevină
dezechilibrele.
Academia, la cei
peste 150 de ani
de existență,
este o realitate
instituțională
solidă, care nu
se frânge la
prima pală de
vânt...
Suntem în an
centenar. Care
este mesajul pe
care îl
transmite
Academia?
Academia Română
are unul dintre
cele mai bogate,
coerente și
prestigioase
programe de
cinstire a
Centenarului
Marii Uniri.
Peste 200 de
volume ale
clasicilor
literaturii,
coordonate de
academicianul
Eugen Simion,
peste 20 de
volume de
istorii ale
tuturor marilor
domenii ale
cercetării și
creației,
coordonate de
academicianul
Victor Spinei,
zeci de
simpozioane,
colocvii și
congrese, sute
de tipărituri
scoase la
Editura
Academiei,
nenumărate
manifestări la
filialele din
Iași,
Cluj-Napoca și
Timișoara. Toate
acestea se așază
peste mari opere
precum Atlasul
lingvistic
românesc pe
regiuni,
Dicționarul-Tezaur
al Limbii
Române,
Dicționarul-Tezaur
al Literaturii
Române, Tratatul
de Istorie a
Românilor în 10
volume, o
colecție de
cărți intitulată
„Bassarabica”
etc. Aceste
opere și acțiuni
vin să confirme
statutul
Academiei Române
de unificatoare
a națiunii
noastre,
unificare pe
care instituția
noastră a
făcut-o înainte
de a exista
România
întregită pe
harta Europei.
Ca o încununare,
în anul
Centenarului,
conducerea
noastră a decis
înființarea unei
filiale a
Academiei, a
patra, la
Chișinău, în
România de peste
Prut... Prin
urmare, la 100
de ani de la
Marea Unire,
Academia a dat
exemplul cel bun
și a făcut
reîntregirea.
Mesajul
Academiei Române
se situează,
însă, mai presus
de date și de
fapte concrete,
pentru că este
un mesaj de mare
altitudine
morală, de
seriozitate, de
adevăr și de
dreptate, într-o
lume care pare
tot mai
dezorientată.
Academia Română
rămâne, la un
secol de la
Marea Unire,
reperul
intelectual
fundamental al
românilor,
busola necesară
promovării
cunoașterii,
educației,
cercetării,
culturii de prim
rang.
În legătură
cu documentul
publicat de
Revista 22 la
câteva zile după
alegerea
dumneavoastră ca
președinte al
Academiei
Române, ce ne
puteți spune?
Mai nimic! Nu-mi
face plăcere să
vorbesc despre
asta, fiindcă
este vorba, pe
de o parte,
despre o
calomnie sau,
pur și simplu,
minciună, iar pe
de alta, de o
încercare lașă
de împiedicare a
alegerii mele în
funcția de
președinte al
Academiei. Știu
că infamantul
articol a apărut
după alegerea
mea, dar scopul
comanditarilor
lui a fost de
a-l da
publicității
înainte. Nu au
reușit, pentru
că „nu mor caii
când vor
câinii”, după
cum zice un
proverb și
pentru că
mârșăviile nu
reușesc
întotdeauna. Nu
am a spune decât
ceea ce am mai
spus: nu am fost
colaborator al
Securității, nu
am fost lăsat
niciodată,
înainte de 1989,
la vreo
manifestare în
Occident și nu
aveam cum să
influențez
diaspora
românească. De
altminteri,
CNSAS mi-a dat,
de fiecare dată
când i s-a
solicitat de
către MAE, MEN,
Academie etc.,
certificate care
atestă
necolaborarea
mea. Este
regretabil că,
în numele unor
principii
afișate ca
generoase, unii
mai apelează
încă, după trei
decenii de la
căderea lui
Ceaușescu, la
metode
staliniste de
compromitere a
„dușmanilor
poporului” și de
„înfierare cu
mânie proletară”
a celor care nu
gândesc tocmai
ca ei.
CV:
S-a născut pe 1
ianuarie 1955,
la Sântioara. A
urmat cursurile
Liceului Andrei
Șaguna din
Brașov, pe care
l-a absolvit ca
șef de promoție.
Între anii 1975
și 1979, a
studiat la
Facultatea de
Istorie și
Filozofie din
cadrul
Universității
Babeș-Bolyai din
Cluj,
specializarea
Istorie
Medievală, pe
care a
absolvit-o tot
ca șef de
promoție. Din
1996, când
obține titlul de
profesor
universitar, și
până astăzi,
Ioan Aurel Pop a
ocupat permanent
aceeași funcție
la catedra
devenită, între
timp,
Departamentul de
Istorie
Medievală,
Premodernă și
Istoria Artei.
Din anul 2012
este rector al
Universității
Babeș-Bolyai. În
anul 2001, când
a fost ales
membru
corespondent al
Academiei Române
la doar 46 de
ani, a fost cel
mai tânăr membru
al acestui for
al elitei
românești. În
2010 a devenit
membru titular,
iar anul acesta,
în aprilie, a
fost ales
președintele
Academiei
Române. Este
membru în mai
multe foruri
științifice
naționale și
internaționale,
a publicat peste
500 de studii și
articole și mai
mult de 70 de
cărți, proprii
și în
colaborare. |