Ioan Aurel Pop: „Un om ignorant încetează să mai fie om“
Ioan Aurel Pop nu este doar președinte al Academiei Române, ci și o voce în societatea românească și profesor.

RL: Dincolo de președinte al Academiei, sunteți profesor de istorie. Profesorii sunt cei care formează generațiile viitoare de decidenți, cei care construiesc viitorul. Ce le spuneți studenților? Cine am fost în acești 100 de ani, unde suntem și încotro ne îndreptăm? Către ce ar trebui să tindem?

Ioan Aurel Pop: Da, profesorii buni nu fac doar o meserie, ca toți ceilalți oameni, ci îndeplinesc o misiune, care seamănă uneori cu cea a preotului din altar. Tocmai de aceea sunt trist și, uneori, neputincios, când văd în spațiul public mesaje de genul: noi, românii, nu am fost nimic în trecut, nu am construit nimic durabil, am fost lași și supuși tuturor; azi, suntem într-un prezent tern, grav, neprimitor; ne așteaptă, prin urmare, un viitor sumbru. Din asemenea mesaje tinerii nu pot înțelege altceva decât că trebuie să-și ia lumea în cap, să plece în cele patru vânturi, lăsând aici părinți, casă, prieteni etc. Astfel de mesaje catastrofice nu ar trebui transmise de un învățător nici dacă țara ar fi complet distrusă de foamete, de ciumă sau de armate inamice! Cel mai important lucru este acela că, în acești 100 de ani, am continuat să existăm (alte comunități au murit, și-au pierdut statele, identitatea, limba, credința etc.). Suntem printre țările fericite care ne-am întregit ori format la finele Primului Război Mondial și care trăim încă în Europa fără să fi intrat în risipire. Șirul este lung: România, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia, Cehia, Slovacia, statele slavilor de sud, Ungaria, Austria etc. Sigur, nu mai avem cu toții chiar aceleași coordonate teritoriale și statale, dar nu ne-a mai cucerit nimeni sau, dacă au făcut-o unii vecini rapace, ne-am eliberat și ne-am dus viața mai departe. Ar trebui să prețuim asta și să avem forța să mergem, cu demnitate, mai departe. Patria nu se cuvine iubită pentru că e mare sau bogată, ci pentru că este a noastră. Alta nu avem, fiindcă patriile, fiind locurile de odihnă eternă ale părinților, moșilor și strămoșilor, nu se pot inventa, nu se pot adopta și nici nu se pot alege. Patriile ne sunt date de Dumnezeu în dar fiecăruia, iar darurile dumnezeiești nu se refuză, nu se disprețuiesc și nu se ponegresc. Altminteri, ca să avem urmași buni trebuie să avem profesori buni. Cei mai buni absolvenți din toate domeniile trebuie să fie profesori sau și profesori. Altminteri, din profesori slabi vor ieși elevi slabi. O constantă s-ar cuveni să ne fie identitatea românească și o alta identitatea europeană, din cadrul UE. Asta ca să nu rătăcim și ca să nu fim înghițiți de anumiți vecini puternici, cinici și cu viziune imperială.

Suntem într-un moment în care societatea românească pare a fi foarte dezbinată. Care este rolul intelectualului român, al vocilor care contează, în aceste momente?

Tendințe de dezbinare au fost mereu în istorie și nu numai în rândul românilor. Răul este mai tentant decât binele, pentru mulți. Statele moderne au existat vreme îndelungată și au funcționat bine când au avut instituții serioase, temeinice, puternice, beneficiare ale încrederii poporului. Intelectualul are tocmai rolul coagulator și constructor, renovator și diseminator de încredere. Iluminiștii credeau – în secolul al XVIII-lea – că prin școală și cultură se ajunge indubitabil la libertate. Nu este chiar așa de simplu, cum credeau ei, dar este, în esență, exact. Un om ignorant încetează să mai fie om. Intelectualul are menirea, chiar și dacă nu este profesor de meserie, să lumineze, să arate căile bune, să semene răbdare, încredere, iubire și bunătate. Noi ne-am obișnuit să ne revoltăm des – și nu este rău, fiindcă am experimentat cum este să fii și supus și am văzut cât este de teribil! – dar, dincolo de revoltă, trebuie să stea munca stăruitoare. Ce-ar fi să ne revoltăm și contra propriei neputințe, contra propriei inactivități, contra pretenției de a avea de toate fără efort, contra propriei corupții, lașități, contra propriilor alegeri proaste... A da vina pe alții și a da sfaturi altora sunt cele mai ușoare lucruri din lume! Ca să nu mai facem asta avem însă nevoie de modele, de ghiduri bune și de ghizi buni, de personalități științifice și culturale, și numai intelectualii pot juca aceste roluri.

Se vorbește din ce în ce mai des despre pierderea identității naționale. Credeți că există un pericol în acest sens? Este fundamentat acest discurs?

Este fundamentat mult mai puțin decât odinioară și vă spun îndată de ce. Până acum un deceniu-două se mai credea încă sincer că națiunile se vor topi repede în mari conglomerate mondiale, în comunități suprastatale, în uniuni și unități create prin decizii luate de sus. În anii din urmă, însă, parcă națiunile își iau revanșa și ne reamintesc că ele sunt realități durabile, care nu s-au născut artificial și care nu au de gând să moară la dorința sau la porunca unora. Să nu mă înțelegeți greșit: eu sunt un adept fervent al UE și cred sincer că viitorul României (și al Basarabiei) este în UE, dar nu pot să nu văd Brexit-ul, să nu văd revigorarea forțelor naționale și naționaliste în țări ca Olanda, Franța, Spania, Ungaria, Polonia, Cehia etc. Cu alte cuvinte, națiuni care păreau până nu demult gata să cedeze o mare parte din suveranitate, să agreeze o Constituție europeană, o monedă unică, să accepte o armată a Europei, un guvern comun european etc., se închid tot mai mult în sine și parcă se revoltă contra instituțiilor de la Bruxelles și Strasbourg. Parcă se răzbună națiunile pe cei care le planificaseră prohodul! Îngrijorător este faptul că renașterea spiritului național este însoțită și de xenofobie (ura spontană față de străini) și de șovinism (promovarea unor ideologii ale urii față de alte națiuni, popoare, grupuri etnice etc.), de reînvierea rasismului, antisemitismului etc. Și aici, intelectualii și Academia au un rol fundamental, acela de a promova valorile naționale și europene (mondiale) deopotrivă, de a nu însoți iubirea față de propriul popor cu ura față de alte popoare, de a impune echilibrul, buna cuviință și bunul simț.

Cum ați defini patriotismul? Ce înseamnă, în opinia dumneavoastră, să fii patriot?

Întrebarea este foarte bună, fiindcă se confundă tot mai mult noțiunile de patriot, naționalist, xenofob, șovin etc. Or, aceste noțiuni nu se întâlnesc deloc. De exemplu, xenofobul este acela care-i urăște pe străini, iar patriotul este acela care-și iubește patria, adică locul nașterii sale, al părinților și moșilor săi. Xenofobul poartă în sine ură, iar patriotul poartă numai iubire. Azi, însă, într-un peisaj dezolant, lipsit de lecturi și de cultură generală, unii „analiști” făcuți peste noapte ne învață că patrioții urăsc alte patrii, ale altora, în loc să ne spună adevărul: patriotul iubește vatra nașterii și devenirii sale, prețuind și patriile celorlalți. Eu merg mai departe și spun că numai acela care-și iubește propria patrie (=patriotul) este capabil să iubească sincer și să respecte și patriile celorlalți.