RL: Dincolo
de președinte al
Academiei,
sunteți profesor
de istorie.
Profesorii sunt
cei care
formează
generațiile
viitoare de
decidenți, cei
care construiesc
viitorul. Ce le
spuneți
studenților?
Cine am fost în
acești 100 de
ani, unde suntem
și încotro ne
îndreptăm? Către
ce ar trebui să
tindem?
Ioan Aurel
Pop: Da,
profesorii buni
nu fac doar o
meserie, ca toți
ceilalți oameni,
ci îndeplinesc o
misiune, care
seamănă uneori
cu cea a
preotului din
altar. Tocmai de
aceea sunt trist
și, uneori,
neputincios,
când văd în
spațiul public
mesaje de genul:
noi, românii, nu
am fost nimic în
trecut, nu am
construit nimic
durabil, am fost
lași și supuși
tuturor; azi,
suntem într-un
prezent tern,
grav,
neprimitor; ne
așteaptă, prin
urmare, un
viitor sumbru.
Din asemenea
mesaje tinerii
nu pot înțelege
altceva decât că
trebuie să-și ia
lumea în cap, să
plece în cele
patru vânturi,
lăsând aici
părinți, casă,
prieteni etc.
Astfel de mesaje
catastrofice nu
ar trebui
transmise de un
învățător nici
dacă țara ar fi
complet distrusă
de foamete, de
ciumă sau de
armate inamice!
Cel mai
important lucru
este acela că,
în acești 100 de
ani, am
continuat să
existăm (alte
comunități au
murit, și-au
pierdut statele,
identitatea,
limba, credința
etc.). Suntem
printre țările
fericite care
ne-am întregit
ori format la
finele Primului
Război Mondial
și care trăim
încă în Europa
fără să fi
intrat în
risipire. Șirul
este lung:
România,
Polonia,
Lituania,
Letonia,
Estonia, Cehia,
Slovacia,
statele slavilor
de sud, Ungaria,
Austria etc.
Sigur, nu mai
avem cu toții
chiar aceleași
coordonate
teritoriale și
statale, dar nu
ne-a mai cucerit
nimeni sau, dacă
au făcut-o unii
vecini rapace,
ne-am eliberat
și ne-am dus
viața mai
departe. Ar
trebui să
prețuim asta și
să avem forța să
mergem, cu
demnitate, mai
departe. Patria
nu se cuvine
iubită pentru că
e mare sau
bogată, ci
pentru că este a
noastră. Alta nu
avem, fiindcă
patriile, fiind
locurile de
odihnă eternă
ale părinților,
moșilor și
strămoșilor, nu
se pot inventa,
nu se pot adopta
și nici nu se
pot alege.
Patriile ne sunt
date de Dumnezeu
în dar
fiecăruia, iar
darurile
dumnezeiești nu
se refuză, nu se
disprețuiesc și
nu se ponegresc.
Altminteri, ca
să avem urmași
buni trebuie să
avem profesori
buni. Cei mai
buni absolvenți
din toate
domeniile
trebuie să fie
profesori sau și
profesori.
Altminteri, din
profesori slabi
vor ieși elevi
slabi. O
constantă s-ar
cuveni să ne fie
identitatea
românească și o
alta identitatea
europeană, din
cadrul UE. Asta
ca să nu rătăcim
și ca să nu fim
înghițiți de
anumiți vecini
puternici,
cinici și cu
viziune
imperială.
Suntem
într-un moment
în care
societatea
românească pare
a fi foarte
dezbinată. Care
este rolul
intelectualului
român, al
vocilor care
contează, în
aceste momente?
Tendințe de
dezbinare au
fost mereu în
istorie și nu
numai în rândul
românilor. Răul
este mai tentant
decât binele,
pentru mulți.
Statele moderne
au existat vreme
îndelungată și
au funcționat
bine când au
avut instituții
serioase,
temeinice,
puternice,
beneficiare ale
încrederii
poporului.
Intelectualul
are tocmai rolul
coagulator și
constructor,
renovator și
diseminator de
încredere.
Iluminiștii
credeau – în
secolul al
XVIII-lea – că
prin școală și
cultură se
ajunge
indubitabil la
libertate. Nu
este chiar așa
de simplu, cum
credeau ei, dar
este, în esență,
exact. Un om
ignorant
încetează să mai
fie om.
Intelectualul
are menirea,
chiar și dacă nu
este profesor de
meserie, să
lumineze, să
arate căile
bune, să semene
răbdare,
încredere,
iubire și
bunătate. Noi
ne-am obișnuit
să ne revoltăm
des – și nu este
rău, fiindcă am
experimentat cum
este să fii și
supus și am
văzut cât este
de teribil! –
dar, dincolo de
revoltă, trebuie
să stea munca
stăruitoare.
Ce-ar fi să ne
revoltăm și
contra propriei
neputințe,
contra propriei
inactivități,
contra
pretenției de a
avea de toate
fără efort,
contra propriei
corupții,
lașități, contra
propriilor
alegeri
proaste... A da
vina pe alții și
a da sfaturi
altora sunt cele
mai ușoare
lucruri din
lume! Ca să nu
mai facem asta
avem însă nevoie
de modele, de
ghiduri bune și
de ghizi buni,
de personalități
științifice și
culturale, și
numai
intelectualii
pot juca aceste
roluri.
Se vorbește
din ce în ce mai
des despre
pierderea
identității
naționale.
Credeți că
există un
pericol în acest
sens? Este
fundamentat
acest discurs?
Este fundamentat
mult mai puțin
decât odinioară
și vă spun
îndată de ce.
Până acum un
deceniu-două se
mai credea încă
sincer că
națiunile se vor
topi repede în
mari
conglomerate
mondiale, în
comunități
suprastatale, în
uniuni și
unități create
prin decizii
luate de sus. În
anii din urmă,
însă, parcă
națiunile își
iau revanșa și
ne reamintesc că
ele sunt
realități
durabile, care
nu s-au născut
artificial și
care nu au de
gând să moară la
dorința sau la
porunca unora.
Să nu mă
înțelegeți
greșit: eu sunt
un adept fervent
al UE și cred
sincer că
viitorul
României (și al
Basarabiei) este
în UE, dar nu
pot să nu văd
Brexit-ul, să nu
văd revigorarea
forțelor
naționale și
naționaliste în
țări ca Olanda,
Franța, Spania,
Ungaria,
Polonia, Cehia
etc. Cu alte
cuvinte, națiuni
care păreau până
nu demult gata
să cedeze o mare
parte din
suveranitate, să
agreeze o
Constituție
europeană, o
monedă unică, să
accepte o armată
a Europei, un
guvern comun
european etc.,
se închid tot
mai mult în sine
și parcă se
revoltă contra
instituțiilor de
la Bruxelles și
Strasbourg.
Parcă se răzbună
națiunile pe cei
care le
planificaseră
prohodul!
Îngrijorător
este faptul că
renașterea
spiritului
național este
însoțită și de
xenofobie (ura
spontană față de
străini) și de
șovinism
(promovarea unor
ideologii ale
urii față de
alte națiuni,
popoare, grupuri
etnice etc.), de
reînvierea
rasismului,
antisemitismului
etc. Și aici,
intelectualii și
Academia au un
rol fundamental,
acela de a
promova valorile
naționale și
europene
(mondiale)
deopotrivă, de a
nu însoți
iubirea față de
propriul popor
cu ura față de
alte popoare, de
a impune
echilibrul, buna
cuviință și
bunul simț.
Cum ați
defini
patriotismul? Ce
înseamnă, în
opinia
dumneavoastră,
să fii patriot?
Întrebarea este
foarte bună,
fiindcă se
confundă tot mai
mult noțiunile
de patriot,
naționalist,
xenofob, șovin
etc. Or, aceste
noțiuni nu se
întâlnesc deloc.
De exemplu,
xenofobul este
acela care-i
urăște pe
străini, iar
patriotul este
acela care-și
iubește patria,
adică locul
nașterii sale,
al părinților și
moșilor săi.
Xenofobul poartă
în sine ură, iar
patriotul poartă
numai iubire.
Azi, însă,
într-un peisaj
dezolant, lipsit
de lecturi și de
cultură
generală, unii
„analiști”
făcuți peste
noapte ne învață
că patrioții
urăsc alte
patrii, ale
altora, în loc
să ne spună
adevărul:
patriotul
iubește vatra
nașterii și
devenirii sale,
prețuind și
patriile
celorlalți. Eu
merg mai departe
și spun că numai
acela care-și
iubește propria
patrie
(=patriotul)
este capabil să
iubească sincer
și să respecte
și patriile
celorlalți. |