Perspective
asupra
cercetării și
educației pentru
cercetare
Pasiunea pentru
știință se
manifestă, de
cele mai multe
ori, în
copilărie.
Recunoscută și
alimentată
corespunzător de
familie sau de
profesori, ea se
retușează pe
parcursul
educației
formale și, la
un moment dat,
permite
absolventului
să-și urmeze
chemarea către
știință.
Înmugurește în
cercetările
cărora s-a
dedicat și apoi
înflorește și se
desăvârșește
prin
recunoaștere
științifică. Dr.
ing. Valeria
Harabagiu este
un exemplu al
acestui model de
pasiune pentru
cercetare
științifică și,
totodată, de
educație pentru
știință.
Cătălin
Mosoia: Într-un
dialog anterior,
ați amintit un
studiu suedez
care aborda
cercetarea
aplicată ca
rezultat al
cercetării
fundamentale.
Care este
poziția
dumneavoastră
privind
cercetarea
științifică?
Valeria
Harabagiu:
Cercetătorii de
la Universitatea
din Lund,
Suedia, și-au
definit ca
obiectiv
cercetarea de
bună calitate.
Altfel spus, nu
există cercetare
aplicativă și
cercetare
fundamentală, ci
numai cercetare
de bună
calitate, sau
nu.
Lumea în care
trăim dorește
cercetare
aplicativă, dar
cred că este o
modă. Ne ocupăm
numai de
cercetare
dedicată
dezvoltării unor
tehnologii,
procese,
produse, și, mai
nou, serviciilor
de inovație, pe
care să le
translatăm în
lumea reală,
adică, în lumea
economică.
Cercetarea
fundamentală
aduce
cunoaștere,
concepte și
modele. Fără
acestea,
indiferent de
domeniu, nu se
pot gândi
aplicații
durabile într-o
perspectivă
rezonabilă de
timp. Evoluția
societății și a
tehnicii a
determinat
inovații care au
fost posibile
tocmai pentru că
a existat
cercetare
fundamentală,
care inițial, nu
a însemnat mare
lucru.
Să luăm ca
exemplu, razele
Röntgen; până
când să-și
găsească o
aplicație a
trebuit să
treacă ani buni;
mai întâi a fost
fizicianul
(Wilhelm Conrad
Röntgen,
1845-1923;
premiul Nobel
pentru Fizică în
anul 1901, la
prima ediție a
celor mai
cunoscute
distincții din
lumea
științifică)
care a oferit
această
descoperire (în
anul 1895),
despre care unii
au replicat că
sunt niște unde
noi într-o
anumită
frecvență.
Cătălin
Mosoia:
Partea
fundamentală a
cercetării pare
să fie
atemporală și nu
vizează, în mod
direct, produsul
de pe raft.
Valeria
Harabagiu:
Produsul de pe
raft este extrem
de important! Cu
toate acestea,
dacă e vorba de
alimentație aș
lăsa inovarea
deoparte și m-aș
dedica
produselor
tradiționale. De
fapt, toată
lumea asta face,
se îndreaptă
spre bioproduse,
cu alte cuvinte,
produse în care
chimiștii ca
mine nu s-au
amestecat prea
mult. Este
adevărat că se
poate modifica
aspectul,
culoarea, și
producția
crește, iar
într-un final,
ai un produs
rezistent fără
gust. De
exemplu, o roșie
pe care o
cumperi astăzi
arată la fel și
peste trei luni
de zile, iar
când o tai și
vrei să o
mănânci, nu mai
este roșie.
Inovarea în
acest domeniu
poate să ducă la
rezultate care
nu sunt printre
cele mai bune.
Cătălin
Mosoia:
Cum ați ajuns
la chimie?
Valeria
Harabagiu:
Părinții mei
s-au cunoscut la
Sighișoara și am
locuit într-un
sat din
apropierea
localității
Copșa Mică, la
bunica mea
dinspre tată.
Mama și-a dorit
să revină în
Iașul tinereții
ei și, într-un
final, a reușit.
Aceasta pentru
că în anul 1940,
când a fost
cedată
Basarabia, mama
și o parte
dintre frați
erau la Iași,
iar bunicii au
rămas într-un
sat de lângă
Chișinău. A
reușit să revină
la Iași,
datorită
chimiei!
În afară de
fumul care
înnegrea totul
în jur, la Copșa
Mică era o
fabrică de
minereuri
neferoase, zinc
și plumb, și în
zonă începuseră
să se nască
copii cu plumb
în sânge. Acesta
a fost
argumentul care
l-a convins pe
tata să plece de
acolo. Ne-am
mutat la Iași. A
fost o perioadă
dificilă, orașul
era închis.
Dădusem examen
la liceu în
Copșa Mică și în
vacanța aceea
părinții mei au
reușit să
cumpere o casă
în Iași, iar eu
am urmat liceul
la actualul
Colegiu Național
„Garabet
Ibrăileanu“.
Visam să devin
medic și să
descopăr
tratamentul
cancerului.
Aceasta pentru
că am fost
extrem de
impresionată de
mama unei
prietene care
avea un cancer
pe care l-a dus
cu ea niște ani.
De fiecare dată
când mergeam la
prietena mea
aveam inima
strânsă, nu
știam ce pot să
fac, nici ca
să-i alin
suferința, nici
ca să-i dau
speranță. La un
moment dat, s-a
întâmplat să fiu
martoră la un
incident de
joacă din care a
rezultat sânge,
iar eu am fost
incapabilă să
acționez și
mi-am dat seama
că nu sunt bună
de medic, pentru
că nu pot să
depășesc
contactul direct
cu ceea ce este
sub pielea
omului. Cele mai
aproape domenii
de medicină erau
fizica și
chimia.
Cătălin
Mosoia:
Când ați ales
chimia?
Valeria
Harabagiu:
Alegerea chimiei
am făcut-o în
școala generală,
iar la liceu s-a
desăvârșit. Am
fost olimpică la
chimie. După
aceea am avut ca
opțiuni chimia
pură, la
Universitate, și
chimia la
Politehnică, iar
eu am ales-o pe
aceasta din
urmă. Școala,
așa cum am
făcut-o, ne-a
pregătit mai
mult pentru
cercetare decât
pentru
industrie.
Cătălin
Mosoia:
Cum explicați
acest lucru?
Valeria
Harabagiu:
Cred că a fost
vorba de
profesori și
apoi de modul în
care era
structurat anul
universitar.
Aveam proiecte
de cercetare,
dar și lucrări
care se refereau
strict la
tehnologii sau
utilaje. Cu
toate acestea,
practica în
industrie nu se
făcea serios.
Îmi aduc aminte
că ne-am dus la
Combinatul de
Fibre Sintetice
din Iași, unde
am văzut
instalațiile și
atât, nu eram
implicați în
niciun fel și
înțelegeam mai
mult sau mai
puțin din ce se
întâmplă la
nivel de
producție.
Practica de vară
am făcut-o la
Întreprinderea
de Mase Plastice
din Iași; în
facultate, la
secția de
compuși
macromoleculari,
polimeri, erau
două grupe de
studenți – cei
din prima grupă
au mutat deșeuri
dintr-o parte în
alta a locului
de depozitare,
iar atunci când
ne-am dus noi,
le-am mutat în
sens invers; nu
s-a făcut o
instruire
inginerească
serioasă.
Printre
disciplinele de
studiu se aflau
tehnologia
monomerilor și a
polimerilor, dar
erau desenate pe
hârtie. Așa că
atunci când am
ales practica de
diplomă, am
optat pentru
Institutul de
Chimie
Macromoleculară
„Petru Poni“,
unde m-am pus la
punct cu ceea ce
însemna
tehnologie și
cercetare.
Cătălin
Mosoia:
La vremea
respectivă,
director al
Institutului de
Chimie
Macromoleculară
„Petru Poni“ era
prof. Cristofor
I. Simionescu.
Valeria
Harabagiu:
Profesorul
Cristofor I.
Simionescu
(1920-2007) mi-a
fost dascăl la
Politehnică.
Domnia sa preda
o parte din
cursul de chimie
organică și o
parte din cel de
polimeri.
Cursul dânsului
era scris de
mână pe niște
folii care se
proiectau pe
ecran.
Retroproiectorul
avea un mecanism
care rula
paginile de curs
în mod automat
și rapid.
Profesorul
vorbea, noi îl
ascultam și luam
notițe, iar
singurele
informații pe
care le scria pe
tablă erau anii
importanți
pentru o
descoperire și
cine a făcut
descoperirea
respectivă. La
acestea se
adăugau povești
despre acad.
Costin Nenițescu
(1902-1970), cel
care ar fi
trebuit să ia
Premiul Nobel
pentru
polimerizarea
stereospecifică
a polimerilor
(1963), pentru
că prof.
Nenițescu a
descoperit
primul
catalizator, nu
Giulio Natta
(1903-1979) și
Karl Waldemar
Ziegler
(1898-1973).
Numai că
profesorul
Nenițescu a
publicat
lucrarea într-o
revistă
românească, iar
ceilalți au
publicat într-o
revistă cu
circulație
internațională.
Revenind,
trebuia să vezi
formulele
chimice, apoi să
le scrii rapid,
după care să
adaugi
comentariile. De
aceea, noi ne
așezam în grupe
de câte doi,
unul era atent
la ce spunea
profesorul,
altul scria
formula, și
ulterior făceam
asamblarea
cursului.
Profesorul avea
o vorbă
spumoasă, spunea
glume ori pilde,
era, uneori,
ușor misogin –
la un moment
dat, a mieunat o
pisică pe
acoperișul
universității,
iar el a spus:
Ia, că s-o
întregit
menajeria!
Nimeni nu
îndrăznea să
riposteze! Dar
l-am ținut
minte.
Cătălin
Mosoia:
Cum a fost la
doctorat?
Valeria
Harabagiu:
Înscrierea la
doctorat se
făcea o dată la
câțiva ani. M-am
înscris târziu
(în anul 1987),
comparativ cu ce
se întâmplă în
perioada
actuală, aveam
37 de ani. La
vremea
respectivă,
doctoratul era o
încununare de
carieră, nu o
specializare ca
acum.
Cătălin
Mosoia:
O altă
perspectivă…
Valeria
Harabagiu:
Colocviul de
doctorat a fost
destul de
dificil.
Practic, trebuia
să știi tot ceea
ce a însemnat
chimia și
tehnologia
polimerilor.
Cred că în
comisie erau
șapte persoane.
Am susținut un
examen oral care
s-a dat în două
zile, de
dimineața până
seara. Îmi aduc
aminte că eram
12 candidați pe
cinci locuri.
Discuția cu
fiecare dintre
noi a fost mai
lungă de o oră.
Am avut emoții
mari, iar
înainte de
colocviu mi se
părea că nu știu
destul. Dar am
trecut cu bine.
Cătălin
Mosoia:
Cine v-a fost
îndrumător
științific la
teza de
doctorat?
Valeria
Harabagiu:
Profesorul
Cristofor I.
Simionescu a
fost
coordonatorul
tezei mele de
doctorat. În
general,
activitatea de
cercetare este
una de grup până
la urmă.
Doctoratul nu
era o activitate
singulară, în
sensul că
aceasta este
tema mea și
numai eu lucrez
pe subiectul
acesta. Noi eram
vreo patru-cinci
care lucram
împreună, dar
numai eu eram
înscrisă la
doctorat.
Cătălin
Mosoia:
Diferența de
perspectivă de
care vorbeam mai
înainte în ceea
ce privește
doctoratul s-a
păstrat oarecum
și în ceea ce
credeți că
însemna a face
cercetare
înainte și după
1989?
Valeria
Harabagiu:
După terminarea
facultății,
absolvenții
trebuiau să facă
în mod
obligatoriu un
stagiu de trei
ani în
producție.
Indiferent de
media absolvirii
aveai
repartiție, iar
eu am ajuns la
Întreprinderea
de Anvelope
Florești,
Prahova. Ajunsă
acolo am zis că
fiecare om are
un dat: am
plecat de la
Copșa Mică, de
la negru de fum,
și am ajuns la
anvelope unde
materialul de
umplutură în
cauciuc pentru
anvelope era
negru de fum.
Fabrica era
neagră din cap
până în
picioare. Am zis
că acesta este
datul meu, care
s-a accentuat
când am
colaborat cu o
întreprindere
din sudul
Poloniei, unde,
pentru că este o
zonă minieră, am
dat tot peste
negru de fum…
Cătălin
Mosoia:
Ce ne puteți
spune despre
polimeri ca
domeniu de
cercetare?
Valeria
Harabagiu:
Practic,
polimerii
sintetici au
apărut în jurul
celui de-al
doilea război
mondial, iar
domeniul s-a
dezvoltat după
anii 1950. În
România, prof.
Cristofor I.
Simionescu a
fost unul dintre
promotorii
domeniului.
Domnia sa a fost
o personalitate
cu un simț
aparte pentru
tot ceea ce era
nou, important
și în ceea ce
privește
direcțiile care
ar fi trebuit
urmate pentru a
ajunge la
domenii de
interes. Aceasta
a fost până în
anii 1970 când
politica de stat
a decis că
cercetarea
trebuie să
meargă spre
aplicație.
Institutul de
Chimie
Macromoleculară
„Petru Poni“
aparținea de
Academia Română,
dar a trecut sub
coordonarea
Consiliului
Național al
Științei și
Tehnologiei și
ulterior sub
coordonarea
ICECHIM
București, iar,
în câțiva ani,
nu mai exista
finanțare decât
prin contracte
cu industria.
Cătălin
Mosoia:
Cum a
rezolvat
guvernarea toate
aceste treceri
de la coordonare
la alta?
Valeria
Harabagiu:
Companiile care
erau de stat
puteau să-și
dirijeze un
procent din
cotele către
stat, fie direct
spre contracte
cu cercetarea,
fie direct la
stat. În 1977,
când am venit eu
la institut,
toată lumea
lucra pe bază de
contracte.
Într-un grup din
laborator se
lucra pe
contracte de
schimb izotopic
cu Tg. Mureș și
se încerca să se
pună la punct
tehnologii
pentru siliconi,
care era
material
strategic pe
vremea aceea,
din care se
făceau
elastomeri,
adică produse
care rezistă în
condiții extreme
de temperatură
(foarte joase și
înalte).
Produsele
acestea erau
strategice, nu
le puteai
importa practic
de nicăieri
însă, ulterior,
încet-încet au
devenit
disponibile. Noi
am încercat să
punem la punct
tehnologiile
începând de la
punctul de
plecare,
monomerul –
pentru că un
polimer înseamnă
o înșiruire de
monomeri într-o
moleculă uriașă
– până la
diverse produse
siliconice. Așa
au lucrat toate
laboratoarele
din Institutul
„Petru Poni“,
fie că e vorba
de hârtie
sintetică, ori
de schimbători
de ioni (aceștia
sunt tot
polimeri care au
așa numite grupe
ionice în
moleculă – ionii
pot fi schimbați
– grosier spus,
dacă ai un
schimbător care
are sodiu și îl
introduci într-o
soluție în care
sunt ioni de
plumb, se face
schimbul ionic,
pleacă sodiul
vine plumbul și
rămâne acolo).
Se mai făcea
poliuretan,
adică, piele
sintetică; în
institut a fost
descoperit și
cercetat un nou
monomer, s-a
făcut tehnologia
și s-a
implementat la
Săvinești, iar
după aceea s-au
dezvoltat
tehnologii
pentru diverse
produse, pentru
că poliuretanul
este unul din
polimerii care
are rezistența
la uzură foarte
mare, deci se
folosea la roți
dințate sau
acoperiri pentru
piese mari; după
aceea, s-a
dezvoltat o
producție la
scară mică, la
nivel de
institut. Îmi
aduc aminte că
în anii 1980,
cred că peste
50% din
finanțarea
institutului
venea din
produsele pe
care noi le
dezvoltam și le
comercializam,
iar restul venea
din contractele
cu industria.
Cătălin
Mosoia:
Ce însemna
contractul cu
industria?
Valeria
Harabagiu:
Asigurarea
salarizării. În
deceniul al
nouălea, totul
trebuia făcut în
țară, dar nu
poți să produci
totul ca să
păstrezi în
funcțiune o
industrie. În
1987, atunci
când mi-am
început teza, nu
mai intraseră
chimicale în
institut de zece
ani de zile. Am
deschis
sertarele să văd
ce mai există și
am găsit niște
fiole de amine
deja oxidate și
cu acelea am
început să
lucrez. Mai
aveam monomeri
de siliciu
pentru că îi
produceam noi,
dar atât.
Cătălin
Mosoia:
Produceați la
scară mică…
Valeria
Harabagiu:
Da, aceasta
însemna că aveam
un număr de
instalații pilot
pe care
produceam
diverse produse.
Se făcea un soi
de etanșare
comercială,
aceasta era
denumirea; de
fapt, erau
polimeri pe care
îi făceam pentru
industria de
extracție unde
era nevoie să
etanșezi
tubulatură pe
diferite
dimensiuni -
trebuia să fie
un produs care
să fie fluid, să
se întărească pe
tubulatură și
când începeai să
dai drumul la
produs
petrolier, sub
presiune, să nu
ți-l dizolve.
Alte produse pe
care le
dezvoltam în
institut erau
uleiurile
siliconice,
elastomerii
siliconici,
unsorile
siliconice ori
benzile adezive
pentru izolații
pe cabluri
electrice. După
1990, au scăzut
cererile pentru
produsele
noastre; apoi,
fiind institut
de cercetare, nu
ne puteam
permite un
compartiment de
marketing care
să ne promoveze
produsele. Așa a
scăzut
microproducția.
Apoi, am trecut
sub coordonarea
Academiei Române
și obiectivul
principal a
rămas cercetare
fundamentală.
După 20 de ani
realitatea ne
împinge din nou
spre cercetare
aplicativă și
inovare.
Cătălin
Mosoia:
O nouă
provocare!
Valeria
Harabagiu:
Am sentimentul
că într-un
viitor
finanțarea se va
duce prioritar
spre cercetare
care înseamnă
finalitate,
produs,
tehnologie sau
serviciu. Suntem
țară europeană
acum, nu mai
discutăm de o
țară închisă,
dar este greu de
crezut că o
tehnologie
dezvoltată la
Institutul
„Petru Poni“ va
fi implementată
cu lejeritate în
alte țări.
Cătălin
Mosoia:
Poate că se
va întâmpla.
Valeria
Harabagiu:
Pericolul este
accentuat de
faptul că și
lumea economică
a devenit
fluctuantă.
Astăzi ai
întreprinderea
aici, iar mâine
se mută în alt
colț al lumii.
Prin urmare,
toate planurile
pe care ți le-ai
făcut într-un
loc riscă să nu
mai fie valabile
în celălalt loc.
Această
nesiguranță este
un pericol. Sunt
de părere că
fiecare demers
are nevoie să
fie făcut
într-un mod mai
așezat.
Cătălin
Mosoia:
Contractele
de dinainte de
1989 s-au
transformat în
perioada
contemporană în
proiecte de
cercetare?
Valeria
Harabagiu:
Categoric.
Cătălin
Mosoia:
Cum ați
reușit să
formați în
institut o
echipă care
dezvoltă
proiecte bune?
Valeria
Harabagiu:
Pentru a scrie
un proiect ai
nevoie de
știință în
domeniul acela,
trebuie să fii
un bun
specialist.
Apoi, mai ai
nevoie să
înțelegi cum să
răspunzi prin
cuvinte cheie la
obiectivele și
scopul cu care a
fost lansat un
anume apel.
Câteodată,
cercetătorul e
bun în meseria
lui, dar pricepe
greu hățișul
acesta de
cuvinte cheie.
Cătălin
Mosoia:
Povestiți-ne
despre
rezultatele
obținute în
cadrul
proiectului
Bioscent, care
își găsesc
aplicații în
chirurgia
cardiacă și
vasculară.
Valeria
Harabagiu:
Ideea în acest
proiect european
a fost
rezolvarea unor
aspecte legate
de chirurgia
cardiovasculară.
De câteva zeci
de ani se știe
că poliuretanii
sunt materiale
biocompatibile
cu o
flexibilitate
mare în
posibilitățile
de modificare
structurală și
de aceea au fost
testați ca
înlocuitori de
vase de sânge,
spre exemplu.
Problema este că
atunci când
intervii în
corpul uman,
interacțiunea pe
care o are
polimerul cu
țesutul viu nu
este întotdeauna
predictibilă.
În acest proiect
s-a dezvoltat un
plasture – este
vorba de un
material mai
complex, un
material
compozit, care
ar putea fi
acoperit cu un
poliuretan și
apoi folosit în
chirurgia
cardiovasculară.
Materialul a
fost testat pe
oi, adică a fost
înlocuită o
parte din
țesutul cardiac
cu acest
plasture, care,
în timp, a
dezvoltat
țesutul normal
și s-a integrat
în mediul
cardiac. Aceasta
a fost una
dintre
realizări. Tipul
acesta de
material poate
fi utilizat și
pentru vase de
sânge, poate cu
niște
modificări.
Pe de altă
parte, s-a
discutat mult
despre un gel
injectabil, care
la o anumită
temperatură este
fluid ca apa și
poate fi
injectat; apoi,
la temperatura
corpului uman se
gelifiază și
rezultă un
material
semisolid. Un
astfel de gel
poate fi
utilizat într-un
infarct minor.
În loc să tai,
să acoperi
fisura cu
plasture, faci
injecția directă
și, după un
timp, țesutul se
reformează.
Brevetarea la
nivel european
s-a făcut pentru
materialul
poliuretanic
care se
utilizează în
plasture.
Mass media a
întrebat când
apare pe piață.
Dar de la
laborator până
la omologare
pentru utilizare
în chirurgie
cardiovasculară
umană e cale
lungă! Produsele
de genul acesta
trec printr-o
serie de teste
preclinice și
clinice care
durează și,
foarte
important, sunt
costisitoare. Se
pare că lumea
înțelege mai
greu de ce nu
pot să aplic
astăzi
rezultatul
descoperirii ori
invenției de
ieri.
Cătălin
Mosoia:
Poate că este
o anomalie
provocată și de
viteza cu care
circulă
informația.
Valeria
Harabagiu:
Da, dar și a
modului în care
suntem
organizați.
Înainte de 1989,
când făceam
cercetare
aplicativă, în
afară de
institutul unde
se rezolvau
chestiunile de
strictă
specialitate,
existau și
structurile
necesare care
facilitau
implementarea
rezultatului
obținut. De
exemplu,
proiectarea unui
utilaj chimic
era făcută de
specialiști în
proiectare; ca
cercetător
spuneai că
pentru
implementarea
tehnologiei ai
nevoie de un
anume tip de
vas, care la
rândul lui
trebuie să aibă
anumite
caracteristici,
de pildă, un
anume tip de
agitare; apoi,
producătorul de
utilaj se ocupa
de ceea ce știe
el mai bine să
facă. Pe urmă,
aveai
specialistul
care judeca
aspectele legate
de toxicologie -
lansezi pe piață
un produs care
are un grad de
toxicitate și
poate fi
utilizat numai
în anumite
condiții; alte
structuri avizau
propunerea de
soluție pentru
recuperarea
apelor uzate pe
care noi le
utilizam. Tot
acest lanț a
dispărut, iar o
singură
instituție nu le
poate asigura pe
toate pentru că
nu are
specializările
necesare.
O entitate cum
este Comisia
Europeană, care
ne îndrumă spre
inovare și
aplicație,
trebuie să
înțeleagă că
cercetătorul
creează o
soluție la nivel
de laborator,
dar pentru
dezvoltare e
nevoie de mult
mai mult.
Cătălin
Mosoia:
Care credeți
că este
principala
calitate a unui
cercetător?
Valeria
Harabagiu:
Dorința de
cunoaștere. Cred
că cercetătorul
are o foarte
bună cultură de
specialitate,
dar și din multe
alte domenii.
Cercetătorul
este creativ și
tenace.
|