|
În deschiderea acestui număr al revistei sunt publicate
comunicările prezentate la sesiunea dedicată împlinirii a 150 de
ani de la Unirea Principatelor Române, organizată la Palatul
Patriarhiei Române, locul unde, în 1859, a avut loc Adunarea
electivă în care Alexandru Ioan Cuza a fost ales şi domn al
Ţării Româneşti. Se pot citi comunicările susţinute de Traian
Băsescu (pag.5), preşedintele României, acad. Dan Berindei,
vicepreşedinte al Academiei Române (pag. 6-7) şi P.F. Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, membru de onoare al
Academiei Române (pag. 8-10). Pentru Dl. Traian Băsescu „lecţia
cea mai însemnată a acestei Uniri, pentru noi cei de astăzi,
este cea oferită de curajul şi determinarea de a crede într-un
proiect care construieşte naţiunea modernă şi dă sens istoriei”.
Într-o desfăşurare a evenimentelor de atunci, P.F. Daniel a
subliniat: „Devenit domnitor, Alexandru Ioan Cuza a dus o
susţinută activitate politică şi diplomatică pentru
recunoaşterea Unirii de către puterea suzerană otomană şi
puterile garante europene şi apoi pentru desăvârşirea Unirii
Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii
constituţionale şi administrative, care s-a realizat în 1862,
când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar,
adoptând oficial numele de România, având capitala la Bucureşti,
cu un singur guvern”. Reliefând însemnătatea dublei alegeri a
lui Alexandru Ioan Cuza, acad. Dan Berindei scrie că: „A
însemnat deschiderea căii către unirea desăvârşită care va avea
loc în 1918, a însemnat apoi o modernizare intensă care a avut
loc, şapte ani de reforme, continuate în timpul Principelui şi
apoi a Regelui Carol I. A fost şi preludiul firesc al
independenţei, care avea să fie dobândită la mai puţin de două
decenii.” Se mai pot citi articolul „Cum s-a făurit România: un
gând pentru Unire” (pag. 11-13), semnat de prof. Ioan Aurel Pop,
membru corespondent al Academiei Române şi „Cezariadă europeană
şi Unire română” (14-15) de Ion Oltean.
O a doua secţiune a revistei este consacrată
bicentenarului
Charles Darwin, în care sunt publicate comunicări susţinute la
sesiunea ştiinţifică „200 de ani de la naşterea lui Charles
Darwin şi 150 de ani de la publicarea Originii speciilor”.
În deschidere, este publicată comunicarea „Originea speciilor şi (r)evoluţia biologiei moderne” (pag.
16-20) de acad. Maya Simionescu pentru care „Ridicată la rangul
de teorie universală, teoria evoluţionistă a lui Darwin, alături
de teoria relativităţii a lui Albert Einstein, au pus bazele
noii ere ştiinţifice şi tehnologice, caracteristică secolelor
XX-XXI”. În „200 de ani de la naşterea lui Charles Darwin” (pag.
21-24) Liliana Gregorian şi Dumitru Murariu, membru corespondent
al Academiei Române, prezintă principalele idei ale teoriei
darwiniene, ilustrând ca „la baza întregii sale opere au stat
numeroasele idei pe care le-a adunat şi prelucrat personal, ori
au fost cercetate de alţi oameni de ştiinţă”, ca şi spiritul de
observaţie cu totul deosebit şi puterea de sinteză, care,
împreună, „au condus la urzeala gândirii sale ştiinţifice
încununate de geniala teorie a evoluţiei biologice”. Octavian
Popescu, membru corespondent al Academiei Române, prezintă
„Locul biologiei moleculare în evoluţionism” (pag. 25-28).
Impactul teoriei darwiniene este analizat de Mircea Flonta,
membru corespondent al Academiei Române, în „Rezistenţa faţă de
Darwin” (pag. 29-38), care sistematizând diferite teorii găseşte
două surse ale rezistenţei faţă de teoria evoluţionistă:
„rezistenţa motivată de constatarea că unele dintre concluziile
ei sunt incompatibile cu o anumită viziune asupra lumii şi a
omului, respectiv rezistenţa întreţinută de ataşamentul ferm
faţă de anumite reprezentări de excelenţă ştiinţifică ce nu sunt
satisfăcute de teoria lui Darwin”. Dumitru Popescu, membru de
onoare al Academiei Române, scrie despre „Creaţionismul şi
evoluţionismul din punct de vedere teologic” (pag. 39-41),
ajungând la concluzia că „esenţialul problemei nu este nici
creaţionismul şi nici evoluţionismul, fiindcă rămân teorii care
ne plasează inexorabil în faţa morţii, lipsit de speranţa vieţii
viitoare spre care tinde omul, ca unul zidit după chipul lui
Dumnezeu”.
Revista publică discursul de recepţie rostit de acad. Ştefan
Ştefănescu având ca temă „Românii - Latinii Orientului
- şi
conştiinţa europeană” (pag. 42-54), un excurs istoric bogat
argumentat conducând spre concluzia că : „Astăzi, când conceptul
de Europa are sens de univers cultural, de stare de spirit, de
efort creator în găsirea de structuri economice, politice şi
culturale care să asigure dezvoltarea liberă a popoarelor şi a
identităţii lor statale, ca şi a legăturilor dintre ele, România
găseşte în trecutul ei raţiunea şi speranţa, adică forţa de a
face faţă destinului ei românesc şi european. Înălţimea se
recunoaşte, de fapt, în adâncuri”. Este publicat şi răspunsul
dat de acad. Camil Mureşanu (pag. 55-58).
La rubrica „In memoriam” sunt publicate biografiile membrilor
Academiei Române stinşi din viaţă în această perioadă: Grigore
Vieru (1935-2009), acad. Virgiliu Niculae Constantinescu
(1931-2009) şi Constantin Ciopraga (1916-200).
Ultimele pagini ale revistei sunt consacrate obişnuitelor
rubrici „Cronica vieţii academice”,
„Apariţii la Editura
Academiei” şi „Apariţii la Editura Academiei în colaborare cu
alte edituri”.
|
