|
Actualul număr se deschide cu
alocuţiunea academicianului Eugen Simion
intitulată "Cultura - un mod de a fi, un mod de a te
situa în lume, un mod de supravieţuire" susţinută în
cadrul adunării generale a Academiei Române dedicată
Zilei Culturii Naţionale. În ciuda atâtor vorbe despre o
condamnare la eşec a românilor, autorul nu crede,
preferând să vadă, dincolo de o Românie a suprafeţelor,
”a comediei politice”, una profundă, tăcută care a făcut
şi face istoria. Aşa se face că ne despărţim de Eminescu
pentru a ne întoarce la el ca la un ”model fondator”. În
siajul acestei disocieri, Eugen Simion, reluând o
afirmaţie ce se aude frecvent după care suntem o cultură
a conflictelor, nu a dialogului, pledează pentru aceasta
din urmă pentru că este aceea care ne defineşte ca fiind
ceea ce suntem unici, irepetabili, amintindu-ne cu
Rimbaud că ”Eu este Altul” într-o de recunoaştere şi
respect reciproc. Preluând o expresie a lui Eminescu
după care ”nu poţi fi drept dacă nu eşti liber”, Eugen
Simion apreciază că de la cultură învăţăm că ”nu poţi fi
liber dacă nu eşti drept”.
Am putea spune că o relaţie
armonioasă între cele două dimensiuni ale unei vieţi
demne se poate regăsi în viaţa şi activitatea
academicianului Caius Iacob (1912-1992) omagiat
în cadrul unei sesiuni dedicate centenarului naşterii
sale. Grupajul se deschide cu studiul "Caius Iacob
între matematică şi mecanică", semnat de acad.
Solomon Marcus, care îl situează semnificativ pe cel
sărbătorit în tabloul ştiinţei româneşti şi în culturii
româneşti din perioada 1935-1992. Trecând prin
amintirile acad. Nicolae Cristescu şi ale prof. Ioan
Cuculescu, membru corespondent al Academiei Române,
cititorul poate afla contribuţiile marelui matematician
Caius Iacob în domeniul analizei matematice din
articolul semnat de Cabiria Andrian Cazacu,
membru de onoare al Academiei Române, şi Mircea
Dimitrie Cazacu. Împărtăşind o serie de gânduri
despre personalitatea marelui matematician şi profesor,
Gabriela Marinoschi încheie că a fost ”o
personalitate vastă, care a demonstrat permanent
credinţa în cea ce făcea în ştiinţă, cercetare şi la
catedră, tenacitatea de a concretiza ideile în care
credea, forţa de a păstra unitatea membrilor familiei
sale ştiinţifice - cea a mecanicienilor şi cultul pentru
cei care au construit anterior drumul ştiinţei. Nu în
ultimul rând, a dovedit credinţa fermă în misiunea
cărturarului în viaţa Cetăţii, aceea de angajare totală
chiar cu preţul sacrificiilor personale. Prin toate
acestea, Caius Iacob rămâne o dimensiune simbolică în
cultura românească” Spre aceiaşi concluzie trimit şi
articolele ”Profesorul Cius Iacob, aşa cum l-am
cunoscut” de Mircea Sofonea şi ”Amintiri
despre profesorul şi şeful de catedră Caius Iacob”
de Nicolae Marcov.
La secţiunea ”Aniversări”,
acad. Păun Ion Otiman scrie despre Mitropolitul
Banatului ÎPS Nicolae Corneanu, membru de onoare al
Academiei Române, la o jumătate de secol de
arhipăstorie, care ”multă, multă lumină dumnezeiască a
revărsat asupra noastră”. La aceiaşi secţiune, acad.
Toma Dordea semnează un documentar despre
academicianul Cornel Micloşi, la 125 de ani de la
naştere, despre care s-ar putea spune că ”fericit este
poporul capabil să dea astfel de oameni”. Tot aici,
acad. Marius Porumb dedică gânduri de
binemeritată recunoaştere şi recunoştinţă
academicianului istoric de artă Virgil Vătăşianu, o
adevărată instituţie, cum s-a spus, fiind deopotrivă un
erudit şi subtil istoric de artă şi un Profesor ale
cărui vocaţie şi calităţi formatoare stăruie în
amintirea foştilor discipoli şi colaboratori.
Următoarele pagini sunt consacrate
unor evenimente ale vieţii academice. Mai întâi,
lansarea volumului "Spaţiul public. Gestionare şi
comunicare" de Vasile Stănescu, membru de
onoare a Academiei Române, temă de o importanţă majoră
în societatea contemporană şi nu mai puţin în societatea
noastră. Alocuţiunea autorului poartă, inevitabil,
amprenta unei anume îngrijorări pentru starea lumii
actuale a societăţii noastre, dar mai presus de acestea
stăruie convingerea că această stare nu poate fi
rezolvată printr-o ”atitudine contemplativ - defensivă,
ci numai prin angajare, asumare, participare şi luptă”.
De altfel, am putea spune că acestea sunt calităţile
inteligenţei umane care o fac să treacă peste toate
încercările.
La împlinirea a 150 de ani de la
constituirea şi începerea activităţii Înaltei Curţi de
Casaţie, Mircea Duţu situează evenimentul, ca şi
înfiinţarea Academiei Române, la temeiul României
Moderne. Înalta Curte de Casaţie a făcut-o prin însuşii
rolul său de cel mai puternic element de unire între
cele două principate, ”ca instituţie de casare şi
aplicare unitară a legii”.
Mai variată ca tematică, secţiunea ”Preocupări
contemporane” deschide cu însemnarea
academicianului Alexandru Zub despre Dimensiunea
ergoetică, adică ”munca raţională, motivată, ritmică”,
una dintre temele istoriografiei din toate timpurile. De
această dată, distinsul istoric o face, deopotrivă ca un
crochiu teoretic armonios completat cu amintiri din
propria copilărie dintr-un sat unde, ca în atâtea şi
atâtea ”perspectiva era mereu etică iar opisul tematic
nesfârşit”. O lume în care, spunea Blaga, s-a născut
veşnicia pentru că, învăţau de mici copii ”Iar ca să
trăieşti în pace/ Nimic lumii să nu-i cei/ binele
te-nvaţă a-l face/Ca albina mierea ei”. Născută acolo,
veşnicia nu s-a retras din sat, doar că e nevoie de
efort spre a o regăsi şi a afla puterea de a merge nu
atât mai departe, cât pe drumul cel bun. În cele din
urmă, e o problemă de decizie şi, spune un dicton
contemporan: ”Spune-mi cum decizi ca să-ţi spun cine
eşti”. Cum ”modul de manifestare al fiinţării în
existenţă este decizia”, George Ştefan scrie despre
Spaţiul deciziei reluctante , pentru că ”există moduri
de a decide a fiinţei şi tipuri de decizie la care
fiinţa este supusă”. Decizia reluctantă apare atunci
când apare o notă de imposibilitate a separării unor
concepte inseparabile ca adevăr şi fals, bine şi rău, în
general valoare şi . Se poate spune că avem de-a face cu
partea ”rea” a complexităţii, care, să recunoaştem,
suntem responsabili. Soluţia este ”să decidem mai puţin
reluctant asupra iraţionalităţii, nonvalorilor şi a
relelor cu care am dotat mult prea prezenta lume a
omului”. Schimbăm registru tematic şi citim articolul
despre Noţiunea de patrimoniu intangibil în lumina
Convenţiei pentru salvgardarea patrimoniului cultural
intangibil scris de Tamara Paica. Mai întâi, cititorul
află că patrimoniu cultural imaterial cuprinde
”practicile, reprezentările, expresiile, cunoştinţele,
abilităţile împreună cu instrumente, obiecte, artefacte
şi spaţiile culturale afectate acestora pe care
grupurile şi, în unele cazuri, le recunosc ca parte
integrantă a patrimoniului cultural”. Definiţia ca
depăşeşte ca sferă folclorul prin extensie tinde, să fie
după unii autori”mai mult decât ceva ce se întâmplă,
decât ceva ce este”.
S-ar putea spune că în timpul nostru,
ştiinţa nu ar mai avea nevoie de o pledoarie şi totuşi
Sorin Comoroşan se angajează într-o Pledoarie
pentru ştiinţă, ducând până într-acolo încât,
parafrazând cunoscutele cuvinte ale lui A. Malraux după
care, ”secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”,
afirmă ”Ştiinţa va fi religia mileniului, sau mileniu nu
va fi deloc”.
În următoarele pagini ale revistei,
Ioan Alexandru face binevenite Clarificări
conceptuale privind anumiţi termeni, noţiuni şi concepte
din domeniul dreptului şi organizării statului a căror
folosire neadecvată generează confuzii şi
scurtcircuitează comunicarea. În continuare, sunt puse
în discuţie termenii de regiune, regionalism, regiuni de
dezvoltare, euro-regiuni legate de ideea rearondării
teritoriului naţional atât de discutată în ultimul timp.
Excursul teoretic duce, inevitabil, la concluzii
fundamentate ştiinţific la nivelul expertizei în domeniu
a autorului. Autorul ne convinge de realismul
îndreptăţit al celor care consideră că ”ordinea globală
din secolul al XXI-lea ar trebui să se bazeze pe
suveranitatea statelor care sunt singurii actori
internaţionali ce îmbină (cel puţin potenţial)
legitimitatea democratică şi capacitatea de a impune
aplicarea normelor de drept”.
Emilian Em. Dobrescu
înfăţişează Avatarurile strategiilor UE, mai precis
strategia de la Lisabona şi strategia pentru dezvoltare
durabilă (SDD), ”Europa 2020”. Supuse sub lupa
analizelor riguroase, cele două strategii aduc temerea
cea mai importantă este ”extinderea crizei cauzată de
statele periferice din zona euro”. Strategia 2020,
întemeiată pe experienţa şi entuziasmul unor lideri a
generat o serie de opinii şi mai ales rezerve care
presupun ”trecerea la un nou nivel de conducere şi
responsabilitate” Concluzia este, am spune, previzibilă:
”UE trebuie să aibă o singură strategie de dezvoltare,
care să conţină principalele orientări de politici
economice (inclusiv financiar bancare, social-politice
şi cultura-spirituale ale ţărilor membre UE în ansamblul
său). Este necesar ca cetăţenii şi instituţiile,
abilitate şi recunoscute prin lege, să adopte rapid şi
să aplice aceste politici, la a căror discuţie publică
şi-au adus contribuţia prin mecanismele democratice
naţional, european şi global.”
Ca de obicei, cei interesaţi vor găsi
în Cronica vieţii academice relatarea
manifestărilor academice din această perioadă, iar în
Apariţii la Editura Academiei o selecţie a
celor mai recente lucrări publicate în această
prestigioasă instituţie. |
